SĂ FIM SOLEMNI!

Nu mi-am văzut, demult, în palmă,

Tot sufletul! Numai bucăți de spumă!

Cioburi lipsite de culoare! Mare calmă,

Ce-a vârfuit crâmpeie mici, de humă!

Un puzzle răsturnat prin tina clipei,

Un amalgam de sunete zglobii!

Ce suflet ar mai rezista risipei

De clipe îngropate-n văi pustii?

Privesc în palmă și nu zăresc frântură

De suflet, fin ornat cu sentiment!

Pragmatic, sufletu-mi setos, mai fură

Cîte o clipă din timpul decadent!

Mă-ntreb – la ce beție de cuvinte

Pierdut-am bucățele sufletești?

Ce am avut, mârșav, ascuns, în minte,

De am pierdut bucățile cerești?

Mi-e palma goală! Și cerul, e prea sus!

Caut, în tolbă, arcușul vieții mele!

C-un ciur cam ruginit, cu cercul dus,

Adun frânturi de suflet și de stele!

Strâng degetele-n van! S-aud fiori,

Dând cep la tragedii și bal mascat!

Și mă întreb, cu ciudă, adeseori,

Ce-o fi-nsemnând CU SUFLETUL CURAT?

Când ai doar rămășite, strînse - n coc,

Ce-o fi curat, în piese disparate?

Mai bine cauți , blând, întrun ghioc,

Să mai păstrezi din clipele uitate!

Nu strâng în palmă, azi, iubire!

Nu car un braț de empatice idei!

Nici nu doresc o tristă amintire

A sufletului spart, fără temei!

Nu îmi doresc decât să pun la loc

Frînturile pierdute-n între stații!

Mă rog, să am puțin mai mult noroc,

Să mă-ntregesc cu piese de la alții!

Chiar, care-mi dați, cu împrumut,

Trei cioburi de-nțelegere? Un fleac?

Două, de dragoste! Și nici n-am început!

Hmm! N-o să-mi repar cel suflet, în ăst veac!

Dați un anunț, dac-ați pierdut din cioburi!

Vă dau din ale mele, ca să vă întregiți!

Decât cu sufletul golit, de prin fiorduri,

Mai bine, fără! Iar voi, întregi, mereu, să fiți!

Nu-mi mulțumiți! Nu dau ce prisosește!

Decât cu sufletul ciunțit și fără rost,

Luați, voi, tot ce vi se potrivește,

Dar nu uitați, că sufletul e prost!

Să vi-l păstrați întreg, că-i omenește,

Ca să rămână-așa, întreg, precum a fost!

DE CE SĂ NU PRIVIM ÎN URMĂ?(I)

      Zilele trecute, la un pahar de vorbă cu niște tineri părinți, m-am trezit întrebându-mă de ce nu mai privim în urmă, să vedem ce-a fost bine sau ce-a fost rău. Discuția a plecat de la faptul că apelarea la o bonă nu este, întotdeauna, benefică, deoarece și această metodă de a rezolva situația copilului, este destul de costisitoare! Și nu din punct de vedere financiar, ci din acela a timpului consumat cu du-te-vino, ia bona, du bona, ia copilul, ia mama, du tata, ia bunica, du cățelul, ia pisica! Și-a apărut, din neantul memoriei delete, întrebarea – CUM SE DESCURCAU PĂRINȚII, ÎNAINTE...? Nici nu mai are importanță înainte de ce ne raportam, dar ne-am rezumat la perioada socialismului găunos, înlocuit, apoi, cu perioada capitalismului cu dinți de hârcă și ros de cancer. Apropos! unde sunt filozofii ăia nenorociți, care se băteau cu BCA-ul în pieptul lor ofticos, de filozofi, decretând că există întotdeuna o altă formă de dezvoltare a societății, care o înlocuiește pe cea veche și e mai avansată decât clasa pregătitoare? Se pare că, odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, în mod artificial, nu mai filozofăm, aflându-ne în etapa avansată în care gândesc alții pentru noi și gândesc prost, doar pentru noi! Mai atașați devenim față de telefonul mobil și de scula computerizată, decât de vreun tip deștept, care filozofează pe bune!

          Revenind la problema cu descurcăreala, m-am închipuit o clipă, în gașca omului primitiv, preistoric, care căuta o bonă și nu găsea decât mamuți! Cum trebuie să se fi chinuit, el și muierea lui, pe care o trăgea de păr, în grotă, să-și parcheze căruța la poarta școlii plodului, să nu-l calce pe acesta vreun hominid plecat la vânătoare. Dacă homo habilis se trudea o țâră, ajungea cu plodul și căruța, direct în caverna directorului, unde nu exista decât pericolul să se taie la degețel cu lama de piatră cu care scria înjurături pe WC-ul lor primitiv. Altfel nu-mi explic de unde provine grija unor părinți de a deschide portiera, să coboare plodul, direct din pat, în bancă! Prin zorii Paleoliticului, când vănătorii de țânțari au devenit agricultori și păstori, părinții, după cum indică picturile rupestre, puneau bona să ridice contrucții megalitice, în prezența viitorului văcar, doar pentru a-l iniția în arta spălării pe dinți, lucru devenit obositor, ca și în spiritul credinței că părinții, dacă tot s-au simțit bine, trebuie să facă toate eforturile să crească odrasla mofturoasă, drept pedeapsă că s-au dat în bărci. Primele imperii și colonizarea a făcut ca soarta bonelor să fie rezolvată prin sclavagism, înlocuind hei-rupismul părinților, mult prea ocupați cu  țoalele de firmă și week-end-urile prelungite. Celebra Cleopatra, o spun unii istorici români care știu prea bine unde se întâlnește Dunărea, cu Eufratul, în prima fază, și-a luat doică atât pentru copilași, cât și pentru Caesar, Antonius și Viorel Lis. Singura ei condiție, la angajarea bonei, era să fie luptătoare de sumo, dar să nu-i caftească copiii, că nu era de acord că bătaia e ruptă din rai! De fapt, nici noțiunea de Rai nu era de ea! De aceea a și luat bătaie, inclusiv un pumn în nară de la fiu-său, când adolescentul nu a primit aprobare să ia din garaj bolidul  cu pânze, de 300.000 de euro!

       Marile migrații au fost benefice și pentru cultura generală a plozilor, deși, pînă atunci, s-au dezvoltat cititul, gânguritul, copiatul, scrisul agramat și exprimarea prin codul de semnalizare cu degetul. Indoeuropenii migrau special spre Mesopotamia, în căutarea bonelor, iar popoarele ecvestre le cărau pe coama cailor, să se învețe cu călăritul de către copiii nevinovați, care mușcau mâna care i-a crescut. Sumerienii, care au adus pînă în zilele noastre dezvoltarea “societății bazate pe clase”, nu numai că au înființat învățământul de 12 clase, desființându-l pe cel din clasele I-VIII, (adică cei șapte ani de la școală!), cât i-au clasificat și pe părinți, mulți nereușind să depășească clasa a III-a, dar ajungând la stele, pe plan social-politic. Ghilgameș, de exemplu, și-a tras epopee, devenind erou acasă, pe stradă și la serviciu, spre fala copiilor lui, care-i băteau pe cei mai mici, să le intre-n cap cine-i tac’su! Din Codul lui Hammurabi s-a mai păstrat, și astăzi, celebra expresie babiloniană “ochi pentru ochi și dințar, pentru dințar”, aplicată cu succesuri, în bullying, unde a rămas drept Cotul lui Hamurapipi.

 (Va Turma!)

LA DIETĂ, MADAME!

-Soro! ce mare ești! Ai pus ceva pe tine!

Și ți-am prescris dieta cu măsline,

Cu postârnac, cu morcov și cu sfeclă!

Uite ce mare ești! Și ai așa o meclă

De rinocer, căzut întro băltoacă,

De elefant turtit, urât-urât, la moacă!

Cât te-am bătut la cap! Mă trec sudori-

Ți-am spus - o să te-ngrași de sărbători,

De nu mânânci mai cumpătat, puțin,

Să îți păstrezi buricul cât mai fin!

Tu! nici gând! Ai tot băgat slănină,

Sarmale, tocătură, bașca o găină!

Că altfel nu-mi explic care-i năpasta,

De ai ajuns să ai, tu, burta asta!

Mânăncă regulat, puțin și sănătos,

Dacă tot vrei s-o dai, pe toată burta, jos!

Renunță la grăsimi, la sucuri și la bere!

La prăjituri și la rulou cu mere!

La zahăr, la banane și curmale,

Bea numai suc natur, din portocale!

Și folosește porția, nu kilul!

Pricepi cum stă dieta? Care-i șpilul?

Ia uită-te aici, la pielea mea cea fină,

Nu zici că e frecată cu smântână și făină?

Am boi subțire, urechiuși finuțe,

Fundul, pardon! Și degete micuțe!

Mă înconjoară, toată lumea, cu atenții!

Nici nu mai bag în seamă pretendenții! 

Păstrează-te, fetiță, subțire și eternă,

Nu ca acum, când semeni a balenă!

Ascultă sfatul meu, ce sunt mare vedetă,

Și pune-te pe treabă, fato! La dietă!

Cealaltă săltă din umeri, cam mirată,

Lasându-se, de scroafă, să fie, ea, certată:

-Dar, de Crăciun, o știe tot hapsânul,

La cine cască ochii, cu grijă, tot românul!

La tine, nu la mine! Eu sunt ațoasă, rău!

Pe tine te preferă, cu tot cu râtul tău!

De ce să țin dietă? Nu-mi trebuie, defel!

Ia uite, cum se uită! sărmanul meu vițel!

Eu nu pot căpăta, ca tine, multă slană!

Pentru că VACA, din păcate, e...vegetariană!

CONCLUZIE:

Ca să atingi mărețul și sublimul,

E de ajuns să schimbi, un pic,... regimul!

Și de recurgi la foame și dietă,

Tre’be să știi - istoria se repetă!

SUS, ÎN POARTA (PA)RAIULUI...!

     Pardonez-moa! Au trecut ceva sărbători, cică, printre ele, Crăciunul și Revelionul! Mai avem vreo două-trei băute și simțim că trăim și noi, regulați! După Bobotează, când se sfințesc apele, toți troscangii revin pe  la bodegile lor, cum nu le place apa, că-i sfințită și fac bube la intestinul gros! Noi, ăștia, nebăutorii, rămânem la bere și la băuturi subțiri, nu le mai trebuie sifon, apă carbogazoasă sau apă barbohazoază! Gata și cu grăsimile, mujdeiul și plăcinta de târfe, pardon! de trufe, trecem pe miel la jar și găină la ceaun!

            Ca să nu tihnească la iubitorii de arici cu maioneză, m-am decis să ies nițel în lumea largă, că de aia-i strâmb-tă, m-am săturat să stau în casă! Vreau, anul acesta, să trăiesc ca și cum ar fi ultimul, că așa îl și văd, cum mă tot îndeamnă mai mulți, să trăiesc clipa, ca și cum ar fi ultima! De unde știu ei că poate fi ultima, nu știu, dar n-are importanță, trăitul de pe-o zi, pe alta, e sport național! Deși niște nivele, niveluri sau denivelări, cresc începînd cu 1 Ianuarie, 30 Decembrie și 1 Aprilie. În timp ce trântorii de pe toate crengile se pregătesc de un an plin de ifose și mârlănii, marea masă de viețuitoare, printre care și aricii, se așteaptă la ce-i mai rău și mai ciudat.

          După o pauză binemeritată, unde mi-am mai pus, și eu, pe mine, colăcei și șunculiță, am zis că nunta, fără smulta, n-are aspect comercial, și am venit să vă spun că sunt, încă, viu și stresant! Nu scăpați voi, așa ușor, de mine, decât dacă mă trageți de urechi cu patentul sau mă legați de labe! Nu de toate, mai lăsați-mi și mie vreo cîteva, să am de cine mă lega!

            First -LA MULȚI ANI! CU SĂNĂTATE! CU O CARTE DE BUCATE! CU PASTRAMĂ ȘI CU CEAI! CU ZAMFIR, CÂNTÂND DIN NAI! CU CINCI ROȚI, LA HARDUGHIE- BUCURIE, SĂ VĂ FIE! ȘI, CÂND LUNA STĂ-NTRO RÂNĂ, VOI, CU PĂLĂRIA-N MÂNĂ, SĂ CUPRINDEȚI COLȚ DE  CER! SĂ CÂNTAȚI DOAR LERU-I LER! ȘI, ÎN FIECARE ZI, SĂ ȘTIȚI, ÎNTRE VOI, SĂ VĂ IUBIȚI!

        Second – nu v-am spus vreodată povestea “ARICIULUI”- acum vreo 20 de ani, cârtița de mine se cam săturase de bocit și s-a gândit că un ONG, călare pe - un ARICIUL - REVISTĂ DE UMOR, n-are fi chiar o idioțenie, ar mai descreți unele frunți și le-ar încreți, pe altele. Nici pe-atunci treburile nu erau diferite, față de-acum, tot cu fața dosului se făceau unele trebușoare, dar, în niciun caz, cu perseverența actuală. Și crețișorii de la minte au venit cu ideea că psihologii, psihiatrii, proctologii și ginecologii ar avea de suferit, dacă noi am râde mai des. Numai că ONG-ul s-a confundat cu OZN-ul și a murit tânăr, iar foaia de umor a fost măturată de ordonanțe de urgență și tot soiul de acte non-native, la care nu au râs prea mulți. Grație Internetului, ARICIUL a înviat din nopți, pe post de blog, unde capsează și azi. Acum să nu-mi cereți să schimb macazul, necazul fiind că nu mai e prea mult umor în cele scrise, zău că mă spânzur, la cerere, de prima cioată, cu ciorapii lui madame Udrea (ea mi-a venit în minte, grație pictorialelor, a devenit obsesia mea blondă!). Cum aș putea zace ca un...era să zic –președinte, de scară de bloc, când nu trece clipa, ronțăindu-și aripa, fără un mozol de bâlbâieli, o ciutură cu frecții fără Carmol și - o stivă din cel mai pur cap de lemn? Cum să pot dormi cu mâna-ntre ugerele vacii, dacă, în mod exploziv, toată populațiunea n-ar avea câte ceva de comentat, iar eu să chiulesc la festin? Păi dacă nici acum, când tot tălâmbul poa’să-și etaleze speech-ul, cineva nu contribuie la dezmorțirea fălcilor, e mare păcat de la Dumnezeu și se va închide poarta Raiului, unde, presupun, vom încăpea cu toții, deja s-au făcut și rezervări!

            Precum Regele Mihai, eu nu abdic, dar nici nu plec din țară, să mă frece cu usturoi politrucii, dacă nu stau agățat de vatra milenară, care a luat-o-n nară - noi nu ne vindem țara! Doar bucăți din ea! Unde aș mai găsi atâta material de fabule, că e ceva fabulos la noi, să ne rupem gâtul, începând de la genunchi? Care nația mă-sii! e mai presus de noi, popor hilar și pus pe șotii? Și cum ai putea să stai în băncuța ta, când vezi că, de 3000 de ani, încoace, suntem conduși, pe alocuri, de zimbrii cu belciug în nări?

            ARICIUL nu se predă, pentru că nu-i în război cu cineva! ARICIUL nu se vrea adulat, ci doar să nu fie ignorat! Îmi pare rău că nu l-am deschis către voi, dar am văzut ce ușor transformă netul o floare, întro cacialma, și un cactus saharian, întro floare de colț! Nu am ce să promit, decât că, și-n 2019, ARICIUL, chiar dacă își va schimba frecvența, nu va renunța la a fi prezent, după orele 17.00, la festivalul rânjetului amator!