joi, 10 ianuarie 2019

URAA! URAA! URA NE MĂNÂNCĂ FRIPȚI!


Ura este un afrodisiac, dacă o porți cu tine, ca pe pălărie!  Uneori devine motorul existenței celor care sunt prea slabi ca să iubească. Ura distruge sufletul, pentru că scapi greu de ea. De la gelozie, până la ură, nu sunt mulți pași, pentru că ambele trădează lipsa dragostei față de oameni. Gelozia mai trădează și egoism împins pănă dincolo de margini și nu are nimic de-aface cu sacrificiul personal. Ambele fac victime nevinovate, în cele mai multe cazuri. Feriți-vă să urâți, pentru  că veți deveni urâți!
_________________________

Bia simțea fluturi în stomac, dar nu că o iubea pe soră-sa, Nia! Pentru că, pe aceasta, o iubea toată lumea! Bănuită a fi posedată de “Sindromul fratelui mai mare”, Bia nu mai era, demult, în atenția părinților, dar nici ea nu-și arăta, pe față, sentimentele. Super-iubită și super-răsfățată, până se născuse Nia, sora mai mare se trezi calul de corvoadă, ciuca bătăilor și doică ad-hoc, cu toate că, ea, personal, își iubea surioara. Care și ea o iubea pe Bia, dar profita la maximum de ceilalți, în calitatea sa de pitică neajutorată.
Acum, când cea mică serbase majoratul, Bia se pomeni sătulă de “figurile de stil” ale surorii sale și descoperi că, orice s-ar zice, o ura din tot sufletul - nu se mulțumise să-i răpească toată dragostea și atenția părinților, dar îndrăznise s-o judece și să-i dea sfaturi, de parcă Bia era Proasta Lunii!
Din acel trist moment, își canaliză toată energia în a-i face rău încrezutei, care încă mai îndrăznea să vină și s-o ia în brațe, torcând nerușinat, cu capul pe umărul ei!
Se gîndi s-o otrăvească și, cum n-avea  altă idee, își zise că niște superglue, în pasta de dinți, ar fi fost de-ajuns să se lipească mațele ticăloasei și aceasta să crape! Numai că nu luă în calcul viteza de uscare și se trezi cu tubul de pastă, lipit de degete! Reuși să-l desprindă, odată cu o fâșie de piele de pe degete, dar tocmai ce o picătură de sudoare sta să cadă și, neatentă, o șterse cu mâna, reușind să se mai lipească odată, de data asta de sprâncene! Desprinderea o costă mutilarea locului, așa că, în final, descoperi că arată ca un clovn ieșit la pensie. Ura i se accentuă, convinsă că, vinovată de viața ei nefericită, este parșiva de Nia! Și căută altă soluție de răzbunare - înlocui ceaiul antiadipos, al monstruoasei creaturi, cu ceai de mușețel, și udă în jurul scaunului de WC, unde puse un fir în priză. Nu avu noroc nici de data asta, ceaiul îl bău maică- sa, fără ca Bia să știe, și, când anumite necesități dădură năvală peste biata femeie, aceasta se repezi spre baie, în viteză! Bia apucă s-o vadă și se năpusti s-o oprească, dar alunecă și calcă prima în băltoaca din baie! Crezu că plutește prin aer, dar se trezi, mult mai târziu, cu jumate de corp, amorțit, și cu părul foarte lezat!

După ce se tăie cu lama ruginită, pusă sub cearceaful de pe patul Niei, antitetanosul și grija necontenită a celor din casă a făcură să renunțe la miile de planuri de răzbunare. Sau poate se răzgîndi când descoperi că soră-sa aproape că înnebuni de spaimă și de grijă, pentru sora ei mai mare, despre care scrisese, în jurnalul ei personal, că a ales-o să-i fie model în viață! 

miercuri, 9 ianuarie 2019

CÂNTEC DIN PUȚUL GÂNDIRII

Foaie verde de sulfină,
Fost-am eu mare găină!
M-am crezut mare mintos,
Până m-au cules de jos!
Am ales, pân-am cules,
De-a rămas, părul, în fes!
N-am căscat ochii, mai tare,
S-a dus părul, pe picioare!
De atât stat de drept,
S-a dus părul, de pe piept!
Și, de-oi mai casca gurița,
O s-arăt precum maimuța
Dată, des, prin răzătoare!
Ah! problemă arzătoare-
M-a pus  naiba, să mă coc,
Și-am, ca barbă, doar un smoc!
De ea, nu știu de ce oare,
Se agață orișicare!
Nu suntem, puțin, netoți,
De ne-au pus, barbă, la toți?
Nu prea am ce pune-n coș,
Da’ vezi Doamne!  - sunt cocoș!
Dar mai sper, că - n noul an,
O s-ajung, și eu,... fazan!
Să îmi trag un pumn în bot-
O să mergem, iar, la vot!
Ura! Ca un bebeluș, mă simt-
Pot să mă prefac! Să mint!
Pot să mă fac de rușine,
La concret - să fac pe mine!
Foaie verde, barabulă!
Tot mai cred că-s mare sculă!
Cine-mi dă o acadea,
Îmi pune limba în proptea!
Om trăi în puf și-n pene-
La alegeri europene!
Și cu gânduri bestiale.
De la prezidențiale!
Foaie verde de castan,
O să fie-un an baban,
Dacă nasu-mi lătăreț,
N-o-ncasa un făcăleț!
Foaie albă, coada vacii,
Iar o să mă ia toți dracii -
Lingușiri, ochi lăcrimați,
Vorbe calpe, inși gușați,
Gene false, milogeală
Și multă miștocăreală!
Fără sare și piper,
Pe la nas, puțin eter!
Am pus-o! Va fi beton-
Apă chioară, cu sifon!

DE CE SĂ NU PRIVIM ÎN URMĂ?(II)


       Am primit observații - ce am cu bonele? Și de ce mă iau de părinți? De ce am început, în prima parte, cu studiul educației pro bone și de ce am ajuns la școala din Evul Mediu?
            Pentru că am cam uitat în constă educația bebeilor, ne închipuim, de pe acum, că toți vor fi niște genii, deci nu mai au nevoie de educație.(Ceea ce convine, de minune, manipulatorilor din umbră!) Nu numai că îi dorim după chipul și asemănarea noastră, dar ne mai și temem de ei, lăsându-i în plata Domnului, să facă ce vor! M-a frapat postarea de pe FC, în care părintele era revoltat că profesoara i-a dat copilul, afară, pentru că a întârziat mai bine de jumătate din oră! Ar părea un abuz, dacă nu ne-am întreba cum ar fi societatea dacă am întârzia, toți, la lucru, jumătate de oră! Pentru că, printre altele, școala îl pregătește pe copil să facă față societății, care, din păcate, nu iartă pe nimeni! Să luăm un simplu exemplu: e iarnă și cei 20 de angajați așteaptă să vină paznicul, să descuie poarta. Individul a pierdut microbuzul și întârzie 30 de minute, timp în care ăia fac cuie! Când ajunge, îl linșează, care au mai rămas și nu au ajuns la spital. După care sunt concediați sau li se taie ziua! Stupid exemplu, recunosc! Dar nu era să-l dau pe ăla cu chirurgul, care nu mai ajunge în sala de operație, polițistul care întârzie în trafic, în timp ce soțul bagă, de 10 ori, cuțitul în femeia care nu i-a încălzit cafeaua!
            Cum spuneam în partea I, tema s-a născut plecând de la întrebarea CUM SE DESCURCAU, ÎNAINTE, PĂRINȚII? Adică acum vreo 40-50 de ani, când tatăl pleca la serviciu sau la câmp, iar mama avea de făcut mîncare, curățenie, trebuia să spele, manual, trei lighene de rufe, să hrănească vitele și să rânească la porci! Asta, dacă nu le făceau și pe astea, după ce veneau de la serviciu sau de la prășit! Fără scule de menaj, fără mașină, fără mașină de spălat, robot de bucătărie, aspirator, sapă teleghidată, bandă de furajare și piscină! Și fără Pampers! Cum alergau părinții și bunicii, pe jos, pînă la creșă, unde-și găseau plodurile singure, flămânde și cu punga de muci la nas! Iar când ajungeau acasă, și copiilor le revenea câte un braț de lemne, de cărat, de dat c-o mătură și de dus olița, afară! Copii, care, atunci când mai creșteau și mergeau la școală, aveau porția lor de munci agricole, unde învățau cum se scot și se aleg cartofii, sfecla, porumbul, strugurii, etc (numai la cactuși, nu erau băgați, deși nu sunt așa sigur!). Copii, care spălau și curățau, în sala de clasă, parchetul, cu bucăți de sticlă, după care îl dădeau cu ceară! Copii, care își luau doctoratul în ștersul geamurilor cu hârtie de ziar! Copii, care, toamna, spărgeau cioate, ca să aibă cu ce se încălzi, la școală, acasă, iarna! Copii, care curățau căramizi și zideau, la 10-11 ani, viitorul atelier al școlii, unde urmau să învețe să facă un ciocan, piulițe – fluture, sau chiar să împletească pulovere! Copii, care astăzi sunt întrebați ce au făcut pe vremea comunismului, de e așa nasol la tânăra generație genială! Și care nu știu ce să spună și nu îndrăznesc să spună adevărul – au fost copii și, apoi, maturi chinuiți! Cum generațiile anterioare au fost și mai chinuite, și așa mai departe! Nu ne prea place adevărul, asta e! Și ni se pare rușinos! Problema e că ascunsul gunoiului, sub covor, va duce la povestiri cu zâne și feți-frumoși, lipsind zmeii și căpcăunii! Să nu se mire cineva, dacă peste zeci de ani, se va crede că omul se trage din laborator, nu din oameni cu sânge, mațe și gărgăuni!
            Aveam de gând să continui cu pelerinajul episodic, al țâncilor, de-alungul istoriei, dar acum mi se pare inutil! Plozii, în Roma Antică, erau tot ca cei din Troia sau din Constantinopole. La fel cu cei ai țăranilor de la Bobâlna, veniți la răscoală cu tot cu bone! Cum, la Flămânzi, nu nemulțumiții au sărit, ci pruncii neînțărcați, cărora nu le mergea Netul! Și nu oștașii au făcut independența, ci lăptarii, așa cum, în 1989, bonele au fost teroriste și au dat cu mămăligă-n dictatură!
            Dacă nu ieșim din stadiul ăsta de infantilism, dacă nu mai percepem flecăreala și râsu-plânsu’, nu cred că vom educa pe cineva! Și, uite-așa, am vrut să vă fac să râdeți, dar s-a produs o metamorfoză – am revenit cu picioarele pe pământ! Cred că ne place așa mult ce suntem și că ne place mai mult ignoranța! Așa că fugim de orice ne cauzează dureri de ombilic, inclusiv cum vor fi generațiile viitoare! Păcat!

marți, 8 ianuarie 2019

PĂI, AȘA ERA MODELUL PE-ATUNCI!


      Azi, mama mi-a adus aminte de anii când eram ceva mai mare decât un pandișpan, făcut pe coada măturii: mi-a amintit de vecinii ei, pe-atunci, ai noștri, azi, parțial, tot ai ei! Unii, deja, s-au ușchit de pe lumea asta și joacă table cu vreun sfânt cu aripi albe sau cu unul cu coarne. Alții, tot mai mișună prin zonă!
            De fapt, eu vreau să amintesc de politețea de la aceea vreme, care, azi, nu se mai regăsește pe nicăieri, rămâi cu lobul occipital, strâmb, dacă auzi un SĂRUT MÂNA, DOAMNĂ! Nu că excesul de sărutări de mâini ar fi necesar, ci că doar pare depășit, dar nu e – încercați asta la domnițe, chiar tinerele, să vedeți, atunci, bujorei minioni!
          Dacă îmi aduc aminte bine, am mai guițat pe tema politeții exacerbate, așa că nu insist, ci doar mă bucur că nu i-am crescut pe copiii mei în modul în care am fost educat- adică bleg-bleg! Discuția de azi a pornit de la remarca mamei - ...CĂ DOAR ERAU MAI PRESUS DECÂT NOI! Și mi-am adus boii, acasă: mă trimetea mama, să cumpăr lapte de la o doamnă mare, pe vremea aia! Când ajungeam la poarta înaltă, pentru năpârstocul de mine, mare, până la cer, trebuia să bat, sfios în ea, nu să fiu grobian, deși câini tot începeau să latre dușmănos, indiferent cât de sfios eram sau cât de tare băteam în gând. Treceau toți norii de pe cer, bașca venea toamna, până își făcea apariția unul dintre ai casei, care mă privea, superior, de sus, și nu din cauză că eram un puști cât coada la hârleț. După al meu SĂRU’ MÂNA! trimisul cerului pe pământ, doar crăpa, nițel, poarta mică, pentru că avea și-o poartă mare-mare, dublă, pe unde pătrundea atelajul. Urma clarificarea cererii, o nouă rundă de așteptare, ca la CFR-ul de azi, după care mi se livra marfa și rămâneam fără bani. Asta dacă nu trebuia să suport și privirea disprețuitoare, care sublinia că mi se acordă pe datorie, doar din milă! Privilegiul de a fi super-superior nu aparținea doar stăpânilor casei, ci și odraslelor lor, care nu se prea jucau cu noi, iar dacă o făceau, se purtau ca niște stăpâni, cu slugile lor.
            Un alt vecin demn de respect mai trăiește și azi! Și lui trebuia să-i zic aia, cu SĂ-I RUP MÂNA! A fost primul de pe stradă care și-a luat mașină! Ei, bine! ani, la rând au făcut, cu toții din casă,  mama-foamea, ca să-și ia mașină și pechinez! Peromân, n-a găsit, așa că s-a dus direct la pedigree! Borșul de fasole și mâncărica de stevie au continuat și după, întreținerea rablei costând! Dar cine avea mașină, de se ducea la apă, cu ea, cu câinele în spate? Săracu’ câine! lui nu-i plăceau varza și ceapa, da’i  plăcea să stea în spate, în mașină!
           Un alt  stimabil vecin, acum vecin de branșă cu Sarsailă, după ani îndelungați petrecuți ca șef depozit la o fabrică de pâine, s-a damblagit de la descărcatul dubei, pe timp de noapte, în garajul personal! Ultimele zile petrecute pe postul respectiv și le-a axat pe fixarea dinastiei sale în unitate, unde-și adusese o grămadă de neamuri. Și pe ăsta trebuia să-l salut ca pe sfintele moaște, deși plozii lui, mai mici ca mine, nici azi nu văd din cauza ochelarilor de măgar, cu care sunt împodobiți.
            Ei, și alți ca ei, au fost plasați ca fiind MAI SUS CA NOI! Adică, cum să ne măsurăm noi, copii de muncitor la reparații mecanice, cu co..apsele lui Jupiter? Pentru că îmi vine să râd, abia acum, când îmi dau seama de stupizenie – primul "boier" era un căruțaș, care avea vreo 4 cai, trei vaci, 6 câini și-o grămadă permanentă de bălegar, în curte, care puțea în tot cartierul! Dar avea lapte! Și făcea unt, pe datorie!  Și al cărui copil a făcut, ulterior, pușcărie! Dar avea lapte! Și mi-l amintesc pe jupân Căruță, când m-a trimis tata, la el, să scot râme, pentru pescuit! Că avea, în grămada de gunoi, niște râme calibrate, multe și cărnoase, cum nu mai găseai nicăieri! Ca să mă lase să caut râme, m-a pus să car apă, să hrănesc vitele! Așa era cu capitalismul, în socialism - nu primeai nimic pe gratis, ca și-acum!
            Tipul cu mașina și javra atomică, era altă treabă- era maestru! Pardon! maistru! Dom’ maistru, cu fasole-n sufertaș! Iar boier - magazinerul avea puzderie de clase, opt, la număr! Dar unii aveau bani! Cine spune că-n comunism nu erau ciudați, cu bani? Sau cu fițe?
            Sunt, poate, prea caustic, dar să știți că astea nu au durut! Atunci! Poate m-au determinat, ca pe orice copil sărac, să nu rămân la stadiul de mic și bleg! Poate au fost motorul, alături de altele, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt! Bun, rău, asta sunt, dar n-am pufuleți la creier! Și știu că sărăcia nu este chiar o rușine, ci rușinea e o sărăcie, mai ales când lipsește cu desăvârșire! Și mă mai bucur că am învățat să nu judec oamenii după cum ce vor să pară, ci după ceea ce sunt! Mai ales că, fără supărare! fiecare estem ciudat, în felul său!