Azi, mama mi-a adus aminte de anii când eram ceva mai mare decât un
pandișpan, făcut pe coada măturii: mi-a amintit de vecinii ei, pe-atunci, ai
noștri, azi, parțial, tot ai ei! Unii, deja, s-au ușchit de pe lumea asta și joacă
table cu vreun sfânt cu aripi albe sau cu unul cu coarne. Alții, tot mai mișună prin
zonă!
De fapt, eu vreau să
amintesc de politețea de la aceea vreme, care, azi, nu se mai regăsește pe
nicăieri, rămâi cu lobul occipital, strâmb, dacă auzi un SĂRUT MÂNA, DOAMNĂ! Nu că excesul de sărutări de mâini ar fi necesar, ci că doar pare depășit, dar nu e
– încercați asta la domnițe, chiar tinerele, să vedeți, atunci, bujorei minioni!
Dacă îmi aduc aminte bine,
am mai guițat pe tema politeții exacerbate, așa că nu insist, ci doar mă bucur
că nu i-am crescut pe copiii mei în modul în care am fost educat- adică
bleg-bleg! Discuția de azi a pornit de la remarca mamei - ...CĂ DOAR ERAU MAI PRESUS DECÂT NOI! Și mi-am adus boii, acasă: mă trimetea mama, să cumpăr lapte de
la o doamnă mare, pe vremea aia! Când ajungeam la poarta înaltă, pentru
năpârstocul de mine, mare, până la cer, trebuia să bat, sfios în ea, nu
să fiu grobian, deși câini tot începeau să latre dușmănos, indiferent cât de
sfios eram sau cât de tare băteam în gând. Treceau toți norii de pe cer, bașca venea toamna, până își făcea apariția unul dintre ai casei, care mă privea,
superior, de sus, și nu din cauză că eram un puști cât coada la hârleț. După al
meu SĂRU’
MÂNA! trimisul
cerului pe pământ, doar crăpa, nițel, poarta mică, pentru că avea și-o poartă
mare-mare, dublă, pe unde pătrundea atelajul. Urma clarificarea cererii, o nouă
rundă de așteptare, ca la CFR-ul de azi, după care mi se livra marfa și
rămâneam fără bani. Asta dacă nu trebuia să suport și privirea disprețuitoare,
care sublinia că mi se acordă pe datorie, doar din milă! Privilegiul de a fi
super-superior nu aparținea doar stăpânilor casei, ci și odraslelor lor, care
nu se prea jucau cu noi, iar dacă o făceau, se purtau ca niște stăpâni, cu
slugile lor.
Un alt vecin demn de respect mai trăiește și azi! Și lui
trebuia să-i zic aia, cu SĂ-I RUP MÂNA! A fost primul de pe stradă care și-a
luat mașină! Ei, bine! ani, la rând au făcut, cu toții din casă, mama-foamea, ca
să-și ia mașină și pechinez! Peromân, n-a găsit, așa că s-a dus direct la
pedigree! Borșul de fasole și mâncărica de stevie au continuat și după, întreținerea
rablei costând! Dar cine avea mașină, de se ducea la apă, cu ea, cu câinele în
spate? Săracu’ câine! lui nu-i
plăceau varza și ceapa, da’i
plăcea
să stea în spate, în mașină!
Un alt stimabil
vecin, acum vecin de branșă cu Sarsailă, după ani îndelungați petrecuți ca șef
depozit la o fabrică de pâine, s-a damblagit de la descărcatul dubei, pe timp
de noapte, în garajul personal! Ultimele zile petrecute pe postul respectiv și
le-a axat pe fixarea dinastiei sale în unitate, unde-și adusese o grămadă de
neamuri. Și pe ăsta trebuia să-l salut ca pe sfintele moaște, deși plozii lui,
mai mici ca mine, nici azi nu văd din cauza ochelarilor de măgar, cu care sunt
împodobiți.
Ei, și alți ca ei, au fost plasați ca fiind MAI SUS CA
NOI! Adică, cum să ne măsurăm noi, copii de muncitor la reparații mecanice,
cu co..apsele lui Jupiter? Pentru că îmi
vine să râd, abia acum, când îmi dau seama de stupizenie – primul "boier" era un
căruțaș, care avea vreo 4 cai, trei vaci, 6 câini și-o grămadă permanentă de
bălegar, în curte, care puțea în tot cartierul! Dar avea lapte! Și făcea unt,
pe datorie! Și al cărui copil a făcut,
ulterior, pușcărie! Dar avea lapte! Și mi-l amintesc pe jupân Căruță, când m-a
trimis tata, la el, să scot râme, pentru pescuit! Că avea, în grămada de gunoi, niște râme
calibrate, multe și cărnoase, cum nu mai găseai nicăieri! Ca să mă
lase să caut râme, m-a pus să car apă, să hrănesc vitele! Așa era cu capitalismul,
în socialism - nu primeai nimic pe gratis, ca și-acum!
Tipul cu mașina și javra atomică, era altă treabă- era maestru!
Pardon! maistru! Dom’ maistru, cu fasole-n sufertaș! Iar boier - magazinerul avea puzderie de clase, opt,
la număr! Dar unii aveau bani! Cine spune că-n comunism nu erau ciudați, cu
bani? Sau cu fițe?
Sunt, poate, prea caustic,
dar să știți că astea nu au durut! Atunci! Poate m-au determinat, ca pe orice
copil sărac, să nu rămân la stadiul de mic și bleg! Poate au fost motorul, alături
de altele, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt! Bun, rău, asta sunt, dar n-am pufuleți la creier! Și știu că sărăcia nu este chiar o
rușine, ci rușinea e o sărăcie, mai ales când lipsește cu desăvârșire! Și mă mai bucur că am învățat să nu judec oamenii după cum ce vor să pară, ci după ceea
ce sunt! Mai ales că, fără supărare! fiecare estem ciudat, în felul său!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu