VĂ PLAC ARICII? CUM?... NUMAI ÎMPĂIAȚI?

M-am cărăbănit la ZOO!

Doar acolo, e mai șic!

Stai cu mâna în buric

Și nu faci nimic!

De cum am intrat pe poartă,

Am văzut că-i rost de Stat!

Nu mai vreau să văd vreo față

De clapon! Cocoș castrat!

M-au chemat și la muzeu

Să le fiu, cu drag, mascotă!

Am fugit, că mă-mpăiau!

Am fugit de sub escortă!

Aici, printre animale

Sunt, și eu, animăluț!

Nu-mi mai trebuie fereală

N-am nevoie de-un bănuț!

Din păcate, nici la Zoo n-am scăpat

De maimuțoi! Unii, s-au cerut acasă!

Cei mai mulți, pe cracă-au stat!

Cică viața e frumoasă! Și nu-mi pasă!

Mă ascund de mine însumi!

Vreau, ca un animal, să zac-

Vorba-i bună și frumoasă

Dacă iau puțin dalac!

Vă închipuiți, ce-mi trece,

Prin cea minte gârbovită?

Dacă am cerut, la ZOO,

Să-mi doresc viață tihnită?

Eu, ARICIUL, sclav ecvestru,

M-am cam săturat de toate-

Printre-atâtea tembelisme,

Fără țepi, nici nu se poate!

De o vreme, stau la pândă,

Căutând nouă cojoace, să văd-

Cine-mi stă alături, o secundă?

Mai ales -  cine mă place!

Sunt decepționat și acru-

Mi-am tras, neamule! armură!

Dar degeaba stau cuminte,

Că tot iau șuturi, în gură!

Mi-a trecut prin scăfârlie

Să îmi schimb și orientarea -

Zic - să o dau pe poezie,

Fără să-mi îndrept spinarea!

Poate-așa, m-or înțelege,

Pe la colțuri, detractorii,

M-or lăsa, să mor în tină,
Viperele! Vânzătorii!

Nu vă-ntreb, dacă vă place,

Vreun arici patriarhal!

Cred că vreți, s-aveți, voi, unul,

Dar să fie personal!

Să nu mârăie! Să caște,

Când nu-l vreți emancipat!

Nu vă plac, deloc, aricii?

Că, de mine, ați uitat!

METAMORFOZĂ

  Lili își privi, drăgăstos, pruncul, și continuă să monologheze cu cea mai bună prietenă a sa, care nu apucase să spună, încă, ceva:

            -Nu-i așa că-i un copil minunat? Bietul meu îngeraș! cum doarme el, așa nevinovat și dulce! Uite! zici că e desprins din icoane! ce spun eu? din Rai! Cu mânuțele astea mici, cu gurița asta, așa de dulce, zău! că-ți vine să-l mănânci fără pâine! Că și-așa m-am îngrășat din cauza lui, nu se mai uită nici stâlpii, la mine, așa buhăită, cum sunt! Dar trebuie să-i dau, să crească, îngerașul mamei, îngeraș! Știi! nu pot să mă abțin de la dulce! Chiar de când am rămas însărcinată, am mâncat cum trebuie, dar de la dulciuri, nu m-am putut abține, îmi faceau cu ochiul, cu mâna, cu pumnul, cu ghiorțăieli în mațe! Sunt sigură că e un copil binecuvântat! Afară de șale, nu mă mai doare nimic, cum era înainte. La frate-său mai mare, am bolit, ca naiba! nu-mi mai reveneam! Și am slăbit, de m-a luat dracii, după ce a ajuns la un an jumate, și l-am înțărcat! Puișorul ăsta mic, nu mi-a dat așa bătăi de cap și de ciolane, se vede că-i un mic îngeraș, venit pe lume să aducă fericirea!

            De când îl am, drăcușorul de frate-său îmi mânâncă sufletul - nu e clipă să nu mă terorizeze! Dacă știam că-i așa rău, zău că - l avortam! Că numai rele face toată ziua! Trebuie să stau cu gura pe el, de l-am speriat pe îngeraș, tot țipând la drăcușor! Pe toate le face de-a-ndoaselea, nu lasă un vârf de ac, neînfipt undeva, în fundul sufletului meu. Parcă îl înghesuie toți dracii, care îl imping la rele și la trăsnăi!

            Dracul ăla, de bărbatu-miu, nici nu vrea să audă, să mai stea și el, cu îngerașul! Rar, mai stă cu drăcușorul ăla mare, dar nici atunci nu stă mult! Așa l-a învățat maică-sa, că de copii, se ocupă muierile, în timp ce dracii de bărbați stau la cârciumă și sporovăiesc. Vine acasă, luar-ar dracul! și nici farfuria nu și-o strânge, zice că așa l-am învățat eu, puturos și cu slugi!

Drăcoaica aia, de cumnată-mea, are și ea trei drăcușori, și, dacă îi mai lipești și pe-ai ei personali, pui de-o duzină! Numai strâmbe, știe să bage, de zici că și-a vârăt coada! Și cum lui bărbată-meu îi plouă-n guriță, pune botul la toate! Noroc cu îngerașul meu, care îmi încălzește inimioara!

        Dracul ăla bătrân, de socru-miu, nu mă are deloc la suflet, că are sufletul negru ca smoala! Dacă aș muri mâine, cred că ar da de băut! Da’ și eu, când îl prind, îl toc mărunt și pun și sare! O dată, n-a luat îngerașul în brațe, să vadă ăsta micu’ că are bunic! Că acuși îl ia Sarsailă, la coasta lui, și nici testament nu și-a făcut! Se laudă că are nepoți, dar o bomboană, nu le dă, darea-ar ... în capul lui, să dea!

            Și mai e și nevasta lui Scaraoțchi, soacră-mea, care n-are ochi decât pentru ficioru-su, de parcă e boț de aur cu nădragi! A venit la maternitate și-atât! Nu i s-a lipit de mână nicio cutie cu lapte praf! În schimb, numai la drăcușorul ăla mare, se uită, numai pe el îl vede, n-are urechi decît pentru el! Mare ți-i grădina Ta, Doamne! și toți din familia asta au sărit gardul la vecini! Ia să te ia mama, îngerașul meu, că cine știe ce drac colțos o să ajungi și tu, sângele, apă nu se face!

            Și iată că vine și soțul acasă:

-Iubito! …. Mai ascunde-ți, și tu! coarnele alea, și coada, că se prinde toată lumea de ce arde la noi, tot timpul, toate flăcările iadului! Și avem, după aia, drept musafiri, toată talpa Iadului!

SUNTEM, DE MII DE ANI, AICI!

Suntem, de mii de ani, aici,

Pe post de falnici păcălici!

Nu trece zi, să nu ne păcălim,

Și-n puțul gol, adesea, să sărim!

Nu-i păcăleală, sau n-ar trebui să fie

Doar de vestita zi, de-ntâi Aprilie:

Sunt multe zile-n calendar

Când o luăm! Nu este nici prea clar -

Așa-i la noi, cumplita socoteală?

Sau ne-am născut, din simplă păcăleală?

Să exemplific: îți trebuie ceva,

Te păcălești crezând că ai putea

Să iei, pe gratis, smecherește, alandala,

Vre-un pui de ac! Și, gata, păcăleala -

În loc să dai un ban, să stai în față,

O iei în nas! Adesea, la mustață!

Te-ai înșelat, musiu, copilărește,

Că prețul indicat, te păcălește-

C-o etichetă, cât roata căruței,

Ai mai nimic, taman cât coada mâței!

Ai da să râzi, s-arăți - de râs, te strici,

Ca să maschezi, cât ești de păcălici!

S-a dus cel credit, doar cu buletinul,

În loc, rămas-a doar românul și suspinul-

Ce ai crezut, nenică, că-i pomană?

Ia, na de-aici, din gloria umană!

Oferta e frumoasă, cu lipici,

Făcută, special, doar pentru păcălici!

Te duci la bancă, cu sacul, să iei bani!

Și-apoi faci foamea, zeci de mii de ani!

Drept consolare, că ai un lucru-n casă,

Nu recunoști că ai luat, muțește, altă plasă!

Prima casă! Prima Veioză și Primul Dumicat -

Nici nu ghicești, în ce buleală, ai intrat!

Farafastâcul, plus prosteala, fac un bici,

Care-i scalpează serios, pe păcălici!

Nu zic - ne trebuie comfort și-agoniseală,

Dar nu din astea, dintro păcăleală!

Nu trebuie să adunăm prea mult sclipici,

Dacă apoi, ajungem păcălici!

Nu are rost, că nu-i mare scofală

Să amintesc de marea păcăleală -

Mieroasele cuvinte, pe prostan,

Îl fac credibil pe orice politician!

Căscam cea gură, la “vraja” cea banală

De parcă suntem, toți, din neamul lui Tândală!

Cum suntem, neamule! de mii de ani, aici,

Și ne-am obișnuit, să fim doar păcălici?

PLEDOARIE PENTRU MAMELE MĂMOASE!

   Când am cunoscut-o, era în liceu! Haioasă, vocală, nestăpânită, ușor deplasată! Simpatică, la urma-urmei! Fiindu-i profesor, stilul ei nu mă deranja decât când sărea, prea mult, calul, care, uneori, la ea, era iapă nărăvașă.

    Următorii ani, după ce a terminat liceul, ne-am întâlnit de câteva ori – nu mai era aceeași persoană! În primul an, s-a plâns de angajatori, pe atunci se căutau oameni cu experiență, nu ca acum, să dai cu tunul și să nu găsești un meseriaș! După ce făcuse foamea o vreme, uitase de visul ei, de a merge la facultate! Ca mulți alții, șocul realității, trecerea de la joaca de-a școala, la dura experiență, care ți-o dă contactul cu o societate care te repudiază, deși nu te cunoaște, a făcut-o ursuză și rea. Ani, la rând, n-am văzut-o decât morocănoasă, pusă pe harță, ciudată, aș zice! Am simțit, în comportamentul ei, ură, așa cum nu mi-aș fi închipuit cu ani în urmă. Să fi fost și o decepție datorată unei relații sentimentale, sau a mai multor relații eșuate, cine știe? Nu mi-am permis să întreb, m-am mulțumit  doar să constatat că așa e viața, nu-i cinstită chiar cu toți! ?Ba chiar cu majoritatea!

Săptămâna trecută am trecut prin zona unde vinde și așa ne-am revăzut - surprinzător, mi-a zâmbit și chiar a râs! “Uite, dom’le! le mai bate, unora, vântul în pânze!” mi-am spus, mulțumit, nu știu de ce!

A început să turuie nestăpânită, așa cum făcea acum vreo 25 de ani, când era elevă! Cu părul încărunțit, mi-a povestit că fata ei va ajunge mare ofițer de poliție! Că a intrat la Academie, printre primii, și că are înclinații spre meseria asta!

În ultimii ani, s-au înmulțit cei care se mândresc cu dragii lor copii! Așa cum s-a întâmplat, bănuiesc, dintotdeauna! Mamele, în special, se mândresc cu acești copii minunați! Tații, și ei, dar mai puțin: ei se mândresc mai mult cu fetele lor! Mamele, în schimb, sunt mândre de toți copiii!

Să nu uităm să iertăm mamele, pentru greșelile lor, și, dacă nu găsim motiv de iertare, să nu uităm că datorită lor, existăm! Bune, rele, ne țin în ele, comunică cu noi, de la ele primim primele lecții și învățam primii pași în viață! Nu că tații n-ar fi  fost pe-aproape, dar sunt în dezavantaj – au pierdut 9 luni din existența copilului lor, când au fost doar spectatori de dincolo de gard, plătind, sau nu, bilete! Noi, bărbații, nu vom ști niciodată cum e să cari sarsanaua cu iedul mic și săltăreț, în timp ce-ți vine să vomiți! Nu-l vom simți pe michiduță urlătorul, care vrea să arate că e, și el, un cineva, acolo, care nu poate fi ignorant! După care nu vom simți cum e să te muște cineva, când servește masa, sau când are chichioni în fund!

Noi, bărbații, ne vom umfla în penaj, când respectivul va merge pe cracii lui, și vom arată la toată lumea, ce am reprodus noi! Chiar dacă, în ultimii ani, rolul tatălui a crescut vertiginos, tot nu vom ști cum e cu trăirile viitoarei mămici!

Nu trebuie, însă, să compătimim mamele care se ascund după copii! Care se folosesc de aceștia, ca de un scut, mai  mult sau mai puțin fragil! Averile se duc, sufletele rănite ale copiilor, rămân, și-i vor transforma pe aceștia, în părinți răi, ticăloși, răzbunători, care ne vor frânge inima! Ne mai întrebăm - de ce sunt oamenii, răi?  Ar fi o cauză - li s-a frânt sufletul, de mici! Și ei vor frânge, la rândul lor, alte suflete de copii, începând cu ai lor!

Nu trebuie să judecăm nici femeile care nu au copii! Soarta le-a rezervat această surpriză, care, la majoritatea, nu e deloc plăcută, tocmai din cauzele de mai sus! E o soartă tristă, pe care fiecare și-a asumat-o din punctul propriu de vedere! Cum nu trebuie să alergăm, să sărim în ajutorul mamelor cu mulți copii, care se plând că nu au cu ce să-i hrănească! Nu s-au gândit, când i-au făcut, că-i aduc întro lume unde mai trebuie să și mănânci, nu doar să desfaci picioarele? Nu se explică, la nici o școală, că viața nu e parc cu flori, ci junglă nesățioasă, unde lucrează selecția naturală! Poate că despre viața asta, ar trebui făcute lecții!

Cum lecții îndelungate ar trebui ținute despre capcanele existențiale, dar și despre respectul față de femeie! 
Până or naște și bărbații, să nu uităm că suntem fii și fiice pentru cineva! Și că mamele au dreptul la recunoștința noastră!