ÎMBÂRLIGĂCIOSUL

   Dacă pe vremea lui Răposatu, se legau prietenii la rând la carne sau la butelii, moda statului în noadă, la coadă, se mai păstrează și azi, doar că cele mai frecvente relații apar acum la statul pe la ușa medicilor. Și cum să nu legi prietenie cu cineva aflat în suferință, mai ales că nici tu nu prea pari întreg-întreguț?!?

            Prin urmare, coada de 7 persoane existente înainte de începerea programului medicului în cauză, supravegheată ochiometric și aleatoriu de trupa de 4 majorete... pardon! asistente care sparg semințe, fu întregită cu următorul viitor pacient (sau nu!), un personaj pus pe arcuri, fără stare de repaus.

            Prima dată năvăli peste trupa de supraveghetoare, deranjându-le din ocupațiile celeste, unde depuse, pufăind pe nări, poza proaspătă cu plămânii dumnealui. După ce ieși, continuă să pufăie pe nări precum taurul la corida, stârnind un ușor curent de aer, neprielnic celorlalți. Văzând că nu-l întreabă nimeni de sănătate, se lansă singur pe orbită:

            -Stau toate, cu mâna-n fund! Iau banii de pomană! (Lumea aprobă.) Când ajungi la mâna lor (Una singură?), se șterge cu tine...! (Nu se precizează zona.) Iar eu stau acum, ca prostu’, degeaba! (Cine să-l plătească pentru stat?) Auzi! (Aud!) îl aduc pe tata, că-i era rău, și, când îi fac analizele, zic că are TBC! Mă întreabă cine mai stă cu el - eu le spun că EU! -Trebuie să-ți faci și tu analizele, să vezi dacă ...! Și iată-mă-s umblând pe la doctori! Prost eu, să vin în țară, să văd de ăl bătrân și să mă trezesc că-s suspect de TBC, eu, care nici pastile nu iau! Țara tâmpiților – să te pună pe drumuri (Nu că n-ar fi așa! Cam are dreptate! Parțial!) M-au pus să mă și grăbesc, că nu mai au program la raze după 13.30! Și nu mai vine doctorița asta, na! e 12.15 și are program de la 12! (Noi, ceilalați, tăcem – avem deja 45 de minute, fiecare a venit mai devreme, crezând că-i singurul!) Mă enervez și plec! Păi, în Italia chema patronul săptămânal doctorul, să vadă dacă nu suntem bolnavi! Asta după ce ne-am îmbolnăvit mai mulți și ne-au băgat în carantină. (Aha! asta era cauza!) De atunci, la control! Gata, am plecat, e 12.30! Își bat joc de noi ăștia, din sănătatea românească! (Subscriem și noi!) (Intră alt amărât, cu poza plămânilor la purtător). Cei doi se cunosc deja, de la “raze”: - Intră, frate, nu mai sta ca prostu’, că nu te bagă pupezele alea în seamă! Mai ales aia cu păru lung, are niște draci în ea – mi-a spus să mă calmez! Eu am venit în țară și stau pe holuri și ea îmi cere să mă calmez? Uite-o că iese!

            -V-ați mai calmat? îl întrebă respectiva, liniștită. Că înainte vă uitați tare urât la mine!

           - Și ce? n-am voie să mă uit urât? Nu mă lași dumneata?

            Tipa se retrage, simțind pericolul. El o urmărește, privind-o fix, cu privire rea:

            -Mai ești și urătă! (Nu e chiar așa, dar fiecare cu standardele lui!) Urâta dracului!

            O doamnă în vârstă, de lângă mine, nu se poate abține:

      -Poate ai avut noroc și nevasta dumitale e mai frumoasă! (Greșeală!)

      -Da’ pe mata cine te-a invitat la vorbă? (Poate la monolog, că de jumătate de oră, doar el vorbește!) 

        Tace puțin, dar îl răcâie pe suflet:

- Ca să știi, cucoană, că am ținut două neveste! Și amândouă au plecat la băi! (Ne privește și nu e convins că am priceput cu toții.) – Ducă-se! eu mi-am trăit viața, pot să mor, că le-am făcut pe toate! Ba chiar și mai mult decât alții! Și pot să mai țin o muiere, și mai multe! Am doar 46 de ani, până la 50 și.., mai pot! Și să știți cu toții, că femeiile sunt mult mai rele decât bărbații! În Italia, erau 40 de femei și noi, 4 bărbați! nu vă povestesc cum era! La englezi, lucrez cu 5 femei la un bistrou! Iar nu vă povestesc cu e! (De fapt, nici nu l-a rugat nimeni.) Rele sunt, nu-mi spuneți mie!

Iese „urâta” și dă rezultatele. El se uită la ea și rămâne mirat: - Eu ce trebuie să fac?

-V-au ieșit bune, vă puteți duce acasă! Scrie și pe foaia aia!

            O privește cu suspiciune, dar nu se uită în hârtii:

-Eu nu cred! Am să intru la doamna doctor, să mă lămurească.

Stă puțin, eu sunt următorul. Se face că nu vede și se adresează următoarei doamne:

-Pot să intru, să întreb, că nu stau mult?

Doamna face semn către mine, că-s înaintea ei. El se întoarce și cere voie să intre. Abia aștept să-l văd plecând, așa că îi fac semn că are liberă trecere. Cum iese cel dinăuntru, se strecoară pe ușă, pe care n-o închide. Se aude tot - nu-i bolnav! Iese, mulțumindu-i cu plecăciuni doctoriței. După ce închide ușa, ridică trunchiul și se uită sfătos, la noi:

-O doamnă! nu ca urâta aia! Să tot vii la medic!

Și totuși, cred că e vorba de comunicare ! Apropos! întâmplarea nu e ficțiune deloc!

TRADUCERI

     Mătușa, cu nepoțica de 3 ani:

-Ce faci, fetiță, acolo? Te joci sau ...?

- Mă jloc! Fac pijituri!

-Ce faci?

-Pijituri!

- Adică – prăjituri! Dar nu ești prea dezbrăcată, nu ți-e frig?

-Am să iau ciurupei pe mine! Să nu mai fie flig!

-Și unde sunt ciorăpeii, că nu-i văd?

-Sunt pe falfuria aia male, lângă dirichi! Eu i-am pus acolo!

-Da’ ce, ție îți plac ridichile? Nu-s iuți?

-Mă ciupilesc de limbă, pot mânca doal una, mică!

-Și ce-ai vrea să faci acum?

-Să vlină tata și să mă care-n câcă!

-Dar nu-l doare și pe el, spatele, dacă te duce-n cârcă?

- Nu, că el e bâtlân! Mătulică! vine bunelu’! Face balaulul, cu mine! Ne jucărim amândoi tale mult!

-Am văzut că vă înțelegeți, vorbiți uneori aceeași limbă, că el e surd!

-Ce face inimoara lui bunelu’?

-Vlea balaulul!

-Vine balaurul! Uite cum te ciupe de urechi, apoi te gădilă sub braț, și te trage de nas!

-Hi-hi-hi, bunelu! De ce ai ochii așa mali și rumezi? Te-a bătut bunica?

-M-a dat cu spray! În ochi! Cică a greșit!

-Și te doale? Eu când plâng, mi se lolesc ochițorii! Și am bubiță la lăbuța asta!

-Te doare mânuța? Că lăbuță are iepurașul, ursul, ...

-Tata! Că spune tot timpul că-l doare laba stângă! Cale e difelența, bunelu’, între labă și mânuță?

-Depinde cine o folosește! Stai un pic, trebuie să mă duc urgent la baie!

-Merg și eu cu tine!

- Nu poți merge cu mine!

- Cu bunica, pot? și cu tine, nu?

-Nu poți! eu sunt bărbat!

-Și faci pișu pe colac? Că așa spune mama, după ce pleci! Pot și eu să fac pe colac!

-Cum să-ți explic...!

-Nu mai vleau să te aud! Și-așa nu țeleg ce tot îmi spuneți, că eu sunt mici, voi, mali, și întle noi e un veac de prostelitate! Pofitați că voi nu mai purtați Pampers și mâncați cu lingulița și culitul! Nici mate, nu ne mai dați, că ne doale calul! Ne lăsați să fim ploști, să lâdeți de noi, că mâncăm cuvinte! Mie nu-mi plac cuvintele, de aia nu le mănânc! Le mâncați voi, că sunteți mali și meșcheri, nu vă mai ajunge cu plăjina, pe la nare! Ia zi, când m-a colectat pe mine, cineva, când am gleșit cuvântul? Doar Papa Pișu! când tlăia!

GRABA STRICĂ TREABA?...

-Ia zi, mamaie, cum era pe vremea matale? o stârniră nepoatele, hlizindu-se pe furiș. – Cu băieții, hm?

Bătrâna le privi pe puștoaicele curioase, dintre care cea mai mare avea doar 13 ani – întrebarea nu-i venea bine, dar văzuse și auzise prea multe, la vremea ei, ca să se mai mire:

- Nici întrun caz, cum credeți voi! Cu ochii toată ziua, pe internet și la televizor, știți prea multe, mai multe decât mine.

Vru să se prefacă că asta e tot, dar își dădu seama că e inutil – întrebarea ascundea altceva și cam bănuia ce! Luă taurul de coarne, nu chiar convinsă că procedează corect:

- Numai că le știți, pe unele, prost! Tocmai ce am citit că o fată de 12 ani, a născut! Mă întreb – cum de se miră părinții ei, că era însărcinată și ei n-au văzut? Păi ei unde erau, să vadă că a căpătat alte forme, și-a schimbat comportamentul, nu mai e aceeași?

Puștoaicele făcură fețe-fețe – nu se așteptară că bătrâna să intre-n jocul lor și încă cu atâta patimă! Și da! întrebarea avea ceva ascuns în ea:

-Da’ matale nu te-ai măritat la 15 ani și-ai avut o grămadă de copii?

-Așa e, m-am măritat la 15 ani! Abia îi împlinisem, când m-a cerut al meu! Străbunicul vostru, fie-i țărâna ușoară, că bun om a fost! Pe atunci nu era ca acum, să te ia de nevastă, fără să fii fată mare! Mamele noastre nu aveau curajul să vorbească prea mult, despre asta, le era rușine. Ce vorbeau  cu fetele, erau doar sfaturi răzlețe, cum să vorbească cu ele despre cum se fac copiii? Ei! ceva - ceva mai povesteau ele, dar asta se întâmpla când erai deja măritată și n-aveai experiență prea mare. Noi, fetele, mai mult bârfeam, decât știam precis ce se întâmplă, după cum venea fiecare cu vreo trăsnaie. Așa că voi trebuie să fiți fericite - mamele voastre pot vorbi cu voi și nu muriți proaste! Dacă nu cumva știți mai mult ca ele! Dacă au, și-acum, curajul s-o facă sau nu consideră că deja le stiți, sau le ignoră! Vremea veche era altfel, că faceți mișto de noi, că eram proști: până să ajungem “acolo”, ne giugiuleam până plesneam! Nu sărut franțuzesc, așa, din prima, ci pupătură sfioasă, chit că ne tremura carnea, sub piele. De-aia eram proști, că până nu simțeam vreun fior, nu ne aruncam ca proastele! Azi, hup-țup, călare în pat, adio și-un praz verde, după! Să nu credeți că eram de lemn sau din lut, ne tropăiau și nouă, cum le spune? hormonii, dar parcă nu ne dezbrăcam așa repede, cum se face azi!

            Nu mai stați bosumflate, că n-ați înghițit nimic, stricat! Poate nu era bine nici atunci, nici e nici acum! Uite! să vă povestesc ceva: noi așteptam noaptea nunții, că dacă nu te găsea fată mare, era jale! Și, cum spuneam, mă mărit la 15 ani, când aveam mintea cât un boboc. Cum nu se găsise nimeni, să mă învețe ce să fac, ascultam și eu părerilor muierilor mai mari ca mine. Și vine vară-mea, căsătorită cu vreun an, înainte, și-mi spune:

-Vezi că bărbații e nehaliți! În noaptea nunții, bărbată-meu mi-a rupt chiloții de pe mine!

Aud și bag la cap – ploadă fără minte! Când vine momentul să ne retragem în camera noastră, mă fofilesc întrun tufiș și-mi scot chiloții – dădusem o spinare de bani, pe ei, de ce să mi-i rupă?

Până a murit, bărbată-meu m-a luat peste picior cu asta –“Da’ grăbită mai erai, de n-aveai chiloți pe tine! Nu cumva nici în biserică ...?”.

REMEMBER ( sau goana după carieră)

   Mângâie, drăgăstoasă, pisica, care se întoarse cu burta-n sus, torcând. Și amintirile începură să dea năvală, la început, învălmășite, apoi se ordonară: de mică, a visat să conducă oameni! A început cu sora ei mai mică, pe care a transformat-o în cățelul ei uman. Atât de mult o iubea soră-sa, că era în stare să bage și mâna-n sobă, ceea ce a și făcut, când i s-a cerut. Au urmat părinții ei, care nu aveau niciun cuvânt de spus, îi răsucea pe degete ca pe firul de mătase. Când  a început să meargă la școală, a descoperit că putea să-l facă pe colegul ei de bancă, să se urce și pe stâlp, fără să comenteze! Cu profesorii, a schimbat tactica – lua fața de victimă, de bolnavă sau de supărată, că aceștia nu știau ce să-i mai facă. Liceul a fost un șir de succese – olimpiade, concursuri, cenaclu, scurte povestiri premiate! Deși remarcabil de frumoasă, nici un băiat n-a convins-o să renunțe la virginitate – i-a convins pe toți, că, la ea, mai mult contează cariera, viiitorul, drumul spre culmile genialității!

            Nici cele două facultăți terminate cu brio, n-au făcut-o mai maleabilă – a lăsat un șir de inimi frânte și-un cor de hăndrălai care se lăudau cu ce i-ai făcut, dar fără să-i creadă, pe vreunul, cineva. Deja cunoscută pentru ambiția ei, se trezi singură-singurică, că începe să îmbătrânească. Atunci i se trezi și pofta de a fi ținută în brațe și mângâiată, dar nu se apropia nici picior de cangur – toți erau convinși că are inima de ghiață și creierul de oțel.

            În compensație, în câțiva ani reuși să ajungă pe trepte unde alții munceau cu deceniile, să ajungă: mașină la scară, 3 secretare, simpozioane, invitații la lumea mondenă! Nicio cerere în căsătorie! Sau măcar o invitație în parc. Și, mai ales, nicio declarație de dragoste! Și ea urca din ce, în ce, mai sus!

            Se trezi că nu mai poate urca – avea un handicap – nu avea familie. Soț, copii, soacră, cumnați, etc. Era doar ea și ambițiile sale.

            Se căsători de două ori, din conveniență, cu bărbați mai în vârstă ca ea, dar persoane respectabile. Se trezi, de fiecare dată, văduvă și moștenitoarea averii decedatului. Ajunse atât de bogată, că nu mai știa ce avea și ce nu. Ar fi trebuit să fie mulțumită, dar abia acum simți că nu are mare lucru.

            Îl cunoscu întrun supermarket, lovindu-l cu căruciorul. Cred că fusese destinul, ea nu mergea la cumpărături, avea menajere. Scuze, vorbe, ieșire în oraș, la o pizza. Nu i-a spus nici cum o cheamă, nici ce-nvârte - voia să vadă cum e când nu mai ești celebru și bogat.

            Două luni mai târziu, el a murit de cancer. Ea nici n-a știut, tocmai se pregătea să termine relația – se simțea prea umană și, de aceea, prea vulnerabilă. A plâns și a jurat că nu va mai fi slabă niciodată. Dragostea nu era pentru ea!

            Mângâie pisica și  oftează – a dat drumul la personal și tare s-ar plimba, cu picioarele goale, prin iarbă. Doar că e iarnă și - afară e frig! Oricum, e mai cald ca-n sufletul ei! Și atunci văzu că pisica năpărlise, fără să-și mai recapete blana!.Îmbătrânise!