-Ia zi, mamaie, cum era pe vremea matale? o stârniră nepoatele, hlizindu-se pe furiș. – Cu băieții, hm?
Bătrâna le privi pe puștoaicele curioase, dintre care cea mai mare avea doar 13 ani – întrebarea nu-i venea bine, dar văzuse și auzise prea multe, la vremea ei, ca să se mai mire:
- Nici întrun caz, cum credeți voi! Cu ochii toată ziua, pe internet și la televizor, știți prea multe, mai multe decât mine.
Vru să se prefacă că asta e tot, dar își dădu seama că e inutil – întrebarea ascundea altceva și cam bănuia ce! Luă taurul de coarne, nu chiar convinsă că procedează corect:
- Numai că le știți, pe unele, prost! Tocmai ce am citit că o fată de 12 ani, a născut! Mă întreb – cum de se miră părinții ei, că era însărcinată și ei n-au văzut? Păi ei unde erau, să vadă că a căpătat alte forme, și-a schimbat comportamentul, nu mai e aceeași?
Puștoaicele făcură fețe-fețe – nu se așteptară că bătrâna să intre-n jocul lor și încă cu atâta patimă! Și da! întrebarea avea ceva ascuns în ea:
-Da’ matale nu te-ai măritat la 15 ani și-ai avut o grămadă de copii?
-Așa e, m-am măritat la 15 ani! Abia îi împlinisem, când m-a cerut al meu! Străbunicul vostru, fie-i țărâna ușoară, că bun om a fost! Pe atunci nu era ca acum, să te ia de nevastă, fără să fii fată mare! Mamele noastre nu aveau curajul să vorbească prea mult, despre asta, le era rușine. Ce vorbeau cu fetele, erau doar sfaturi răzlețe, cum să vorbească cu ele despre cum se fac copiii? Ei! ceva - ceva mai povesteau ele, dar asta se întâmpla când erai deja măritată și n-aveai experiență prea mare. Noi, fetele, mai mult bârfeam, decât știam precis ce se întâmplă, după cum venea fiecare cu vreo trăsnaie. Așa că voi trebuie să fiți fericite - mamele voastre pot vorbi cu voi și nu muriți proaste! Dacă nu cumva știți mai mult ca ele! Dacă au, și-acum, curajul s-o facă sau nu consideră că deja le stiți, sau le ignoră! Vremea veche era altfel, că faceți mișto de noi, că eram proști: până să ajungem “acolo”, ne giugiuleam până plesneam! Nu sărut franțuzesc, așa, din prima, ci pupătură sfioasă, chit că ne tremura carnea, sub piele. De-aia eram proști, că până nu simțeam vreun fior, nu ne aruncam ca proastele! Azi, hup-țup, călare în pat, adio și-un praz verde, după! Să nu credeți că eram de lemn sau din lut, ne tropăiau și nouă, cum le spune? hormonii, dar parcă nu ne dezbrăcam așa repede, cum se face azi!
Nu mai stați bosumflate, că n-ați înghițit nimic, stricat! Poate nu era bine nici atunci, nici e nici acum! Uite! să vă povestesc ceva: noi așteptam noaptea nunții, că dacă nu te găsea fată mare, era jale! Și, cum spuneam, mă mărit la 15 ani, când aveam mintea cât un boboc. Cum nu se găsise nimeni, să mă învețe ce să fac, ascultam și eu părerilor muierilor mai mari ca mine. Și vine vară-mea, căsătorită cu vreun an, înainte, și-mi spune:
-Vezi că bărbații e nehaliți! În noaptea nunții, bărbată-meu mi-a rupt chiloții de pe mine!
Aud și bag la cap – ploadă fără minte! Când vine momentul să ne retragem în camera noastră, mă fofilesc întrun tufiș și-mi scot chiloții – dădusem o spinare de bani, pe ei, de ce să mi-i rupă?
Până a murit, bărbată-meu m-a luat peste picior cu asta –“Da’ grăbită mai erai, de n-aveai chiloți pe tine! Nu cumva nici în biserică ...?”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu