Cățeaua se aciuase de puțină vreme în cartier, grație morții lui Moș Petca,
ultimul bătrân din zonă – casa veche, ce urma să fie demolată și să fie
înlocuită cu un salon de cosmetică, devenise sălaș pentru ea și puii ei. Din
păcate, fu călcată de o mașină și, câteva zile, cei câțiva vecini nu fură lăsați
să doarmă de schelălăitul celor doi pui. Văzând că nu mai mor odată de foame,
Parpalea luă un pui, pe celălalt luându-l noul vecin din cartier, viitorul
proprietar al salonului, care se gândise că n-ar fi rău să crească un câine,
care să-i păzească curtea. Dacă lui Parpalea se rupsese inima de mila cățelului
pe care îl luase, celălalt făcuse doar un calcul – animalul crescut de mic va
fi mai credincios decât un om!
Și timpul trecu - cartierul își schimbă înfățișarea, oamenii -
obiceiurile, iar câinii rămaseră tot cu felul lor de a fi. Clădiri cu aspect
nou înlocuiră vechile case, dintre care singura care mai rămăsese întreagă era
cea a lui Parpalea, care nu se dădea dus și nici bani, n-avea, s-o repare – cu
o liotă de copii, abia își țineau zilele! După felul de a fi al stăpânului,
câinele crescut de ei rupea toți câinii din preajmă, indiferent cât de
mari și puternici erau, nu avea importanță dacă erau de rasă sau nu! Dar asta
se întâmpla doar după lăsatul întunericului sau când vreun nepoftit încerca să pătrundă în curte. Contrar părerii
că pisica nu se înțelege cu câinele, Milu – cățelul nu se lega de nici o pisică
din cartier, dar era spaima străinelor, pe care le fugărea doar, fără să le sfâșie. Nu purtase vreodată lanț, înțelegea de comanda stăpânului, iar pe copiii îi
adora. Crescut de mic la adăpostul unei lăzi din scândură, acoperită cu o tablă
veche, iarna se bucura să doarmă la intrarea în casă, pe un preș din papură și
nu fusese niciodată în interiorul coșmeliei lui Parpalea, chiar dacă găsise de
mult ori ușa deschisă și nimeni nu era în casă. Mânca, ce i se dădea, niciodată
de la străini, pentru că suferise de multe ori din cauză că se găsiseră
binevoitori să-l otrăvească. Iar dacă nu i se dădea de mâncare, își pleoștea
urechile, dar nu purta pică nimănui. Se adaptase cum putuse: în curte nu vedeai
pui de șopârlă, soarece, șobolan, broască! Singurul lui defect – simțea oamenii
de la distanță! Nu în sensul că-i vedea, ci pentru că știa care are suflet bun
și care, rău! De fapt, semăna cu Parpalea - cum e stăpânul, așa și câinele!
Frate-său, "Monsieur" Colțea, avusese mai mult noroc: stăpânul lui
era plin de bani, așa că potaia avea propria cușcă, făcută din cărămidă, acoperită cu
tablă ondulată și în care avea chiar încălzire – cușca fusese legată de
imobilul cu patru niveluri și subsol! Iar dacă frigul era prea mare, era primit
în casă, unde dormea pe covorul gros de la intrare. Singurul regret – vara îi era
prea cald și cușca nu avea aer condiționat! Mânca numai carne de pui și oase,
toate bine gătite, niciodată crude. Regulat, venea un om și-l tundea, iar în
jurul cuștii rar vedeai resturi sau “resturi”, pentru că un altcineva curăța de trei ori pe zi. Lanțul nu-l incomoda, ba chiar se obișnuise
să-l poarte, de parcă era un semn de stimă și respect. Lătratul lui puternic
făcea să sară din pat pe cei care-l auzeau, dar în rest, nimic! E adevărat - nu
semăna decât la culoare cu fratele, deoarece era de două ori cât acesta și abia
își târa burta. Pisicile îl ocoleau, știind cât de răzbunător și prost, putea
fi. Nu suporta să se apropie nici un alt fârtat canin, chinuit de gelozie și de
egoism! Și nu mai ținea minte cine fusese maică-sa sau frate-său, deși îl vedea
pe aceasta, de zeci de ori pe zi!
Un divorț nenorocit îl
făcu pe stăpânul lui Colțea să piardă mare parte din avere și practic, să nu
rămână cu mare lucru. Noului stăpân nu-i
plăceau câinii, așa că instală ditamai rețeaua de sisteme de supraveghere și
Colțea se trezi liber, fără lanț, în stradă!
După ce flămânzi vreo două
zile, câinele nu găsi altă soluție decât să se furișeze în curtea lui Parpalea,
unde Milu fusese binecuvântat cu un os lustruit. Văzându-l pe nepoftit, mârăi
la acesta, dar se mărgini doar la atât – el nu uitase cine era Colțea! Îl lăsa
să mănânce colțul uscat de păine, ce însoțise osul, la care, altădată, fratele
său nici nu se uita și chiar urina pe el!
Și Parpalea se trezi că
are un nou membru în familie!
(Concluziile - vă las pe voi să le trageți!)
