SOLUȚIE DE MOMENT (Ce, numai Ion Creangă să se bucure de cireșe?)

Râzgâiații pândiră momentul când paznicul se ducea la masă și se cățărară în cireșii încărcați. Studiaseră problema și descoperiseră că nu se puteau pune cu paznicul, avea ăla un stil, nu-i scăpa mare lucru! Singura soluție era “fereastra” de 30 de minute, când ăla se ducea să mănânce, iar ei puteau ajunge la ispită,  așa cum făcură azi.

   Abia ce se apucaseră de cules, că L. simți o necesitate fiziologică urgentă, care nu putea fi rezolvată din copac. Așa că se dădu jos, lăsând naibii, cireșele, și căută un loc potrivit pentru rezolvarea situației. Ca un făcut, cireșii puteau fi admirați de hăt! departe, deci trebuia găsită o altă soluție. Care se nimeri un lan de grîu, unde împricinatul își dădu repede pantalonii jos.

   Din grabă, nu-l observă pe proprietarul grâului, care tocmai trecea pe-acolo, însoțit de ditamai câinele. Însă acesta îl zări pe L. și începu să strige:

   -Pleacă mă, de-acolo, nu-mi spurca grâul!

   Nevoiașul, chinuit de meditație, se făcu că n-aude, așa că omul mai țipă de vreo două ori la el și, văzând că n-are ascultători, asmuți namila de câine. Acesta se repezi val-vârtej către puștan, spre hohotele de râs ale cireșarilor, amuzați și speriați în același timp, dar care nu se dădeau duși din copaci.

   L. văzu și el animalul venind ca furtuna, nu mai stătu pe gânduri, să vadă dacă e mic sau mare,(pentru că era mare), și-o rupse la fugă cu pantalonii în mână. Și el fugea, și câinele fugea! Dar cum acesta din urmă nu-și ținea pantalonii lăsați în vine, căpătase avans și se apropia vertiginos de fundul dezgolit al nefericitului.

   Puștiul se trezi cu javra atât de aproape, că-i simțea răsuflarea și se lămuri – n-avea nicio șansă să scape!

   Și dintrodată, se răsuci pe călcâie, aproape plângând de ciudă și de frică, și se repezi el la câine, urlând din fundul plămânilor. Atât de furios era, încât animalul se sperie, se întoarse și începu să fugă în sens invers, speriat de moarte!

   Scena merita filmată: un puști cu pantalonii în mână, fugărind un câine de două ori cât el! Cât despre cireșe, cui îi mai păsa de ele?    

TEHNICĂ!

     Cei 6 hoți de pepeni n-aveau nicio greață – știau că paznicul era un prichindel de 1,5 m, deși bătea 45 de ani pe muchie!

            De aceea au intrat în pepenărie, ca la ei acasă, convinși că, văzând ditamai handralăii, nea paznicu’, după ce-și va omorî câinele, se va lega la ochi, își va pune dopuri în urechi, și apoi se va culca, prefăcându-se că nu-i acolo.

            De fapt, nu s-au înșelat prea mult: mărunțelul paznic i-a simțit de departe, i-a măsurat cât îs de mari, și-a dat seama că n-are nicio șansă să-i pună pe fugă, fără să aibă și el, vreun picior luxat din gât!

       Și uite-așa! hoții, pe întuneric, doar la lumina unei amărâte de lună, mișunau printre curpeni, răsfirați în formă de stea, îndepărtându-se de centru și ciocănind cu degetul frumusețe de pepeni, să vadă dacă-s copți. Fără vreo jenă față de apariția paznicului, la fiecare ciocănitură, strigau, funcție de situație:

 -Ăsta-i bun! Ăsta nu-i bun!

După vreo 20 de minute,(nu se îndepărtaseră decît câțiva metri, dar aleseseră cam la o căruță de lubenițe), când un răcnet inuman țâșni chiar din mijlocul lor! Atât de tare se speriaseră de grozăvenia aia, încât nici nu înțeleseră că zgomotul era chiar inteligibil și fugiră ca potârnichile, care-ncotro, departe de fiara din mijlocul lor:

-Dumnezeii mamii voastre de pungași jegoși, vă mănâncă-n..., să veniți la furat, fără frică de Dumnezeu! Lepădăturilor! o să vă mânănc fripți și împănați cu pepeni, rupe-v-aș fundurile voastre de nespălați și măgari!

Ce s-a întâmplat? Simplu – paznicul și-a dat seama că nu poate să gonească, așa că s-a strecurat între ei, a ciocănit, ca și ceilalți, pepenii, anunțând care-i bun și care, nu. Întuneric fiind, n-a băgat nimeni de seamă că s-au înmulțit cu unul străin, până când paznicul nu a ajuns chiar în mijloc și a început să ragă neomenește, să-i bage-n sperieți.

Și chiar i-a reușit: a scăpat nebătut, iar hoții au ajuns acasă fără niciun pepene!

A ÎNCEPUT SĂ-MI PLACĂ!(II) – Moartea căprioarei, varianta contemporană!

     Cum să nu-ți vină să trăiești ? Când norii sunt rozalii, zboară porcușori de pluș verzi, trec mașini încărcate cu pepeni, iar tu te simți ca un...! De ce să nu ne bucurăm, doar nu avem război (încă), nu e criză economică (încă), cutremurele s-au mai rărit (nu încă), seceta nu e mare (încă), foametea nu bate la ușă (încă), iar politicienii noștri nu s-au tâmpit de tot (încă)! Sau poate mă înșel și lucrurile nu stau chiar așa (încă)?

            Ce-mi place, cu surprize, este că unii ce, până mai ieri mă luau în brațe și dădeau cu mine de pământ, de atâta dragoste, zilele trecute au refuzat categoric să-mi iasă la drumul meu mare și să mă strângă în zgaibaroace, cum făceau odinioară și de demult! M-am mirosit sub braț, mi-am schimbat ciorăpeii, bașca chiloțeii, crezând că put și de-aia nu mai vor să se apropie de moi! La început m-am cam supărat, dar când mi-au motivat că le e frică de COVID, am început chiar să put – de frică ! Frica aia viscerală, pe care o neagă toți și se dau cocoși de munte! Aia, bre! care te face să te simți tot timpul ud, de parcă dormi în cadă, cu capul în chiuvetă! Frica de moarte (pentru tine, mălăiețule!), teama (pentru ceilalți, dar mai pe mersul piticului, că doar nu te iubești cu lumea prea tare!). Cu toate c-o pictezi și pe asta în roz, începe să-ți placă că nu te mai ia cineva în brațe!

            Zic că-mi place: oamenii e din ce în ce, mai simpatici și mai înțelegători, nu mai vine bâlciul, cu miros de mititei și pitici, nunțile și-au pierdut efectul, pentru că nu mai trebuie să scoți purcoiul din obligație, dacă nu ai loc în sală. Grătarele au început să poarte, și ele, mască, iar luatul din moț..., ei bine! se ia de la părinți! Distanțarea socială ne va duce cam la 3 ani lumină, pe întuneric, unul, de altul, iar economia...! Care economie, nu știu!

            Am auzit că, din cauza căldurii, s-au înmulțit căpușele, iar șerpii ies la drum, așa, la oftică! Și ce? asta e noutate? Să fiu eu, sănătos, de câte “căpușe” și “vipere”, n-am auzit! Mie chiar îmi plac șerpii, să-i simt când mă vâr în pat! Ce aveți, oameni mici, verzi și buni, cu ființele astea nevinovate? Sunt ceea ce nu suntem noi! Trebe să supra-viețuiască și ‘ nealor, că e mici și fără creier! Plus că nu-și fac campanie electorală, să scuipe venin în parohia dușmanilor!

            A început, cum spuneam, să-mi placă: ce-or fi făcând firmele alea mici, care se chinuiau să trăiască din puțin? Că văd că scroafa e moartă-n tufe, merge treaba, de stă, spre marea mulțumire a puținilor pe care îi doare-n paiș’pe! Și unii e serioși – cred că nasul lui Pinocchio poate fi o prelungire a “carenei” proprii, pe post de etravă! Zuzii mai cred că trăim întro Românie normală, unde totul funcționează ca înainte – prost! Nu, fraților! nu e așa, funcționează și mai prost, doar că e data cu boia! Adică e boită cu cârmâz, să semene cu Fata lui Morgana! Băi! tălălăilor! unde vă credeți, de spuneți că omuleștenii e fericiți, când mor firmele, de zici că-s date cu RIDE? În ritmul ăsta, o să mergem câte doi la un job, pentru o oră, și aia, (cher-)chelită! Vedeți! când vă spunem că a început să-mi placă, nu m-ați crezut!

            Priveam ieri la spațiul pe care un nene s-a apucat să-l ridice, pentru…ceva! Trecând peste șpăgile și relațiile greu încercate, irosite să-și construiască…”cavoul”, veni nea COVI și-l lăsă fără obiectul muncii! Doar că banca nu l-a iertat, plătește cu sec, la statul pe coate! Și e ăștia care gândesc profund – urmează marea erecție economică! Până atunci, nea își consumă și pingelele, trece și la canibalism!

            Si cică lumea e rea și nu se știe de ce!

        Dar mie îmi place: am scăpat de grija concedului, mă preocupă mai mult morcovul stării de urgență, pe care specialiștii în frecat mâțul o preconizează, în timp ce pleiada de profitori ov(ul)aționează puțina materie semi-cenușie, creatoare de bunăstare!

            Dacă lucrurile continuă așa, o să vrem COVID la cină - decât mort de foame, mai bine intubat la locul de muncă!

MESAJ CĂTRE DRAGII MEI PRIETENI, ...

...să vă spun adevărul: acum mai mult de 2 ani, când am deschis blogul ăsta, eram foarte entuziasmat: puteam să mă exprim liber și țepos, așa cum mi-am dorit întotdeauna! Și m-am apucat de scris, fără să știu în ce capcană voi intra – eu scriu, dar de citit...!  Cu excepția unor prieteni, marea mea libertate mea de exprimare s-a transformat în minuscula mea exprimare, din varii motive, acum nu mai are rost să le iau la numărat! Singurul câștig a fost că am depășit momentul de arici cu morcov și, trecând peste eventualele belele ce mă pot paște (una fiind șuturi la locul de muncă), mi-am văzut de îmbârligăciunile mele, cu speranța că urletul meu mut în fața unor cretinătăți și abuzuri, va fi recepționat de mai multă lume decât 2-3! Cu ocazia asta, mi-am pierdut și vreo câțiva prieteni dintre cei 3, pe care îi aveam, de! dacă mă mănâncă tastatura...! Am dat din mâini, din picioare, din urechi, din... toate, dar nu am atras atenția maselor largi populare, atrase mai degrabă de un rânjet scurt. Am vrut să renunț – nu-i niciun ghișeft să scrii doar pentru domnia ta și câțiva care te iubesc, în timp ce puhoiul de cârcotași își face de lucru prin alte zone, mai facile. Am implorat să fiu tras de moț, să fiu pus la stâlpul infamiei, să se arunce cu ouă stricate în mine, conform principiului că dacă nu te bagă nimeni în zamă, măcar de rău, să te ție! Nica reacția! mortus aricius în cotețus est! M-am lăsat păgubaș, hai să scriem pentru puțini și buni, nu pentru mulți și proști! (Sper să nu se supere cei mulți și proști!)

            Și atunci a intervenit FACEBOOK-ul, care mi-a tăiat macaroana și mi-a împletit-o în opt – dacă tot nu cumpăr reclamă...! Cinstit vorbind, nu reclama lor mă făcea simpatic, ci posibilitatea mulțimii de vizualizări, reduse dramatic din cauza secetei. Și cum nu am obiceiul să mă milogesc să fiu distribuit...! merge și așa - mai micuț, că-i mai drăguț!

            Spre ciuda celor care-și închipuie contrariul, nu am “ furat” nicio postare de nicăieri, nu am plagiat pe nimeni (deși mă întreb dacă n-am “executat”- o neintenționat sau dacă nu m-au „folosit” alții pe mine!) și caut să nu mă repet, ceea ce este foarte greu. Atât de greu, că nu-mi mai vine cheful de scris – e nasol să te faci de băcănie!

           Să nu vă fie cu mirare dacă am să postez când mi-o veni pe chelie! Nu știu câți ați observat, dar am încercat să vă atrag prin stiluri diferite, teme diferite și țepușe otrăvite și am avut neplăcuta senzație că sunt prins întrun carusel căruia i-au zburat niște șuroabe, de nu mai știe de el! Simt că mă plafonez, dar demonul defulării mă înțeapă în fund cu melesteul, deci nu cred că am să renunț cu totul, doar nu voi mai scrie pentru cineva, ci doar pentru ceva! Pentru că în lumea asta de azi, trebuie să mai fie și câte-un băgăreț! Și cu cât sunt mai mulți băgăreți, nu! nu se va schimba lumea! dar măcar prostia și tupeul vor pune botul în pământ!

            Auu! rivederci! 

           Doare!