CICLUL POVESTIRI ADEVĂRATE -NU TE JUCA CU CE NU CUNOȘTI!

Celebra flacără violet pe mine nu m-a făcut să râd, în 1996 am avut prilejul să simt pe pielea mea, dacă pot spune așa, cum stă treaba cu bioenergia. Și eu, ca și voi, auzisem de bio-câmp, dar încă nu păscusem pe el, noroc cu un amic de-al meu, Doru, mare fan bioenergie-paranormal, care mă prelucrase puțintel, dar tot sceptic rămăsesem. Și nici nu mă aștept că o să mă credeți, fiecare e liber și cu discernământ!

Iată ce s-a întâmplat: eram un grup de împătimiți al SF-urilor și am hotărât să înființăm un cenaclu de gen, dar nu numai! Și cum capul răutăților - cel ce venise cu ideea, stătea la curte, ne adunam la el, fie în casă, fie afară, pe prispă! Dacă stau bine să mă gândesc, cu mintea mea de-acum, nu cu aia de-atunci, trebuie să fi fost amuzant să vezi un grup de indivizi-individe, cu ifose de creatori, citindu-și așa-zisele opere, mai mult criticând pe alții și contrând criticile legate de propria concepție! Dar era creativ și năștea sentimentul că nu trăiești chiar degeaba, făceai parte dintr-un grup prea puțin eterogen, dar alcătuit din oameni simpatici și cu multă inimă.

Deci, în duminica aceea, am întârziat  destul de mult, nu mai țin minte de ce, dar nu murea nimeni de dorul meu, așa că intrarea mea nu a stârnit replici, căzusem exact în mijlocul unor discuții în contradictoriu, legate de o povestire despre care nici azi nu știu ce cuprindea. Până s-au mai calmat spiritele, fiind extraordinar de cald afară, n-am mai cerut apă de la gazdă, ci am alimentat direct de la cișmea, o să aflați de ce pomenesc de asta!

Așadar, discuția era în toi, eu eram în plus, nu eram însă, singurul, am observat că mai era o tipă blondă, trecută de 30, care asculta doar cu o ureche, se vedea clar că se plictisea! Cum nimeni nu s-a sinchisit să mi-o prezinte, am tăcut și eu, bătrânește! Numai că, nu peste multă vreme, am văzut-o căutând după poșetă, abia atunci m-am aplecat asupra urechii gazdei, am întrebat cine-i tipa, am aflat că era  cu bioenergia,  vroia să deschidă un cabinet pe chestia asta, chestie care, totuși,atunci nu mă pasiona. Și când s-a ridicat și  a dat să plece, n-am rezistat, nu merita ca, după ce fusese total ignorată, să părăsească scena fără umbră de atenție:

- Am auzit că vă ocupați cu bio-câmpurile

S-a întors brusc, s-a uitat la mine ca la un marțian, și cu o căutătură aspră, a replicat:

- Da, dar tu nu crezi în asta!

Atât de convinsă era de ce spunea, încât m-a săgetat, o idee -ce făcuse, mă scanase? Și dacă tot voia război, să trecem la război:

- Atunci explicați-ne și nouă cum stă treaba cu bioenergia, că ... nu știm prea multe!

Am vrut să fiu ironic  și n-am reușit decât să-mi sap singur groapa, s-a așezat, de data asta, în largul ei, captase brusc atenția tuturor, a început să explice că fusese chemată de o familie din oraș, deoarece aceștia aveau o fată. Iar fetei, doctorii nu-i mai dăduseră nicio șansă, le-au spus părinților să se pregătească de ce e mai rău! Părinții s-au gândit să încerce orice să-și salveze copilul, s-au gândit și la ea, au chemat-o și, când a intrat în cameră, deși fata era cu spatele, a întrebat cine a intrat. Maică-sa i-a răspuns că-i mătușă-sa, dar fata, fără să se întoarcă, i-a spus că nu-i adevărat, e altcineva. Rămasă singură cu fetița, fără să intre în detalii, ne-a povestit cum copila a intrat în transă, iar când a revenit, povestea ceva despre un coridor luminat, cu două voci distincte, care, fiecare, indica o direcție contrară, lupta dintre bine și rău, dintre viață și moarte, despre care vorbesc toți cei care zic c-au plecat din lumea asta și apoi, au revenit! Zău?

Eu, unul, mai că nu mă tăvăleam de râs, mai auzisem bancul cu coridorul și vocile, însă, brusc, mi-am amintit că soacră-mea s-a răcit din senin, într-o noapte, noroc cu socru-meu, care a stropit-o cu apă, i-a tras și niște palme, i-a frecat încheieturile, până și-a revenit! Și, de atunci, povestește la cine vrea s-o asculte, cum visa că mergea pe un drum mărginit de copaci, către o lumină, în timp ce două voci îi spuneau care, să meargă înainte, care, să se întoarcă, ultima a fost mai puternică, și a simțit căldură - se întorsese la viață! Trecând peste deosebiri, era frapant că cele două povestiri semănau, soacră-mea nu o cunoștea pe tipă, iar probabilitatea era spre zero -să vorbească aproape identic despre același lucru, soacră-mea de la țară nu avea timp nici de mâncare, dar să mai caște gura la trăsnăi!

Și totuși, mă amuzam, mă atacase direct, orgoliul meu suferea, refuzam să mă dau bătut, deși nu era nicio miză. Tipa ne-a privit, cred că era obișnuită cu scepticismul oamenilor, dar n-a cedat, a început să dovedească esențialul – nu glumea! Ne-a privit pe fiecare, apoi ne-a spus de ce boli suferim. Cum mai toate erau comune, nu mi s-a părut relevant, de două deja știam, a treia am descoperit-o peste doi ani, în circumstanțe nu tocmai plăcute! Mi-a trăsnit prin cap să o iau peste picior, așa că i-am aruncat mănușa

-Am auzit că bio-energeticienii pot ghici bolile după fotografii! Uite una! și-am scos un afiș alb-negru, copie xeroxată după un afiș electoral al viitorului primar, aflat atunci în campanie electorală.

-E bolnav de plămâni! mi-a spus, după ce și-a trecut mâna peste copia respectivă.

Mulți dintre cei prezenți au râs, eu nu! Cu o zi înainte mă întâlnisem cu soția candidatului, ne cunoșteam, mi-era director la colegiul unde profesam toți trei. Doamna mi-a spus că, de o săptămână, soțul îi zace-n pat, mi-a cerut să nu spun  cuiva, să nu-l afecteze în alegeri, lumea e susceptibilă la orice. Așa că eram printre acei puțini care știau acest amănunt care, ulterior, nici nu s-a dat publicității.  Și, totuși, eu tot nu credeam ce - mi spunea doamna Bioenergie, și nu eram singurul!

Cred că simțea asta, a privit spre un băiat de clasa a IX-a, și l-a întrebat dacă nu are placă la cap, lucru pe care nimeni din cei prezenți nu-l știa. Acesta a privit-o, mirat, s-a înroșit la față, nu-i plăcea să recunoască, dar da! căzuse cu bicicleta când era mai mic, a trebuit să-i pună o placă metalică!

Începeam să ne schimbăm părerea, dar lucrurile continuau să înainteze, ea acum trecea la treabă- a întrebat o altă tânără dacă mai pictează, lăsând-o stupefiată.

- De… de unde știți, nici mama nu știe?

- Dacă ai să perseverezi, îți va fi meserie, dacă nu…!

Fata, astăzi femeie măritată, având copii, lucrează în publicitate- design!, e bine cotată, în liceu era premiantă  și olimpică la română și matematică!

Soția gazdei, membră și ea a cenaclului, părea că nu e în apele ei. Bio-doamna a întrebat-o dacă o doare capul și aceasta a confirmat. A rugat-o să se ridice în picioare, s-a poziționat în spatele ei și a început să facă niște rotiri cabalistice, din brațe, în jurul capului femeii. Să nu te bufnească râsul, orice om normal nu putea crede decât că ar fi șarlatanie! I-a cerut să-i confirme dacă durerea s-a accentuat, nu era nevoie de confirmare, pacienta ad-hoc avea pe față o grimasă ce trăda suferință.

- Peste 10 minute, durerea va dispare! i s-a comunicat, iar gesturile cu mâinile rotite au mai continuat cam un minut, după care “victima’ s-a așezat, în timp ce energeticianca l-a chemat pe puștiul cu placa la cap, l-a pus stea cu spatele la ea și să închidă ochii. În spatele băiatului, și-a așezat mâinile paralel , la vreo 10 cm, cu corpul acestuia și a început să deplaseze mâinile stânga-dreapta, înainte- înapoi, timp în care corpul acestuia se mișca, păstrându-și  paralelismul cu mâinile, dar fără contact cu acestea! Pur și simplu, trupul se balansa mișcat de o mână nevăzută, puștiul nu avea cum să vadă direcția de deplasare, era cu spatele și cu ochii strânși.

După ce a terminat, a întrebat-o pe soția gazdei dacă o mai doare capul și aceasta a confirmat că nu. Așa că a trecut la proba finală- a luat un pet de Cola, l-a umplut cu apă de la robinetul din curte, de unde băusem și eu mai devreme, chiar de mai multe ori. A început aceleași mișcări deasupra apei, e posibil să fi făcut cine știe ce incantație, oricum, la fiecare demonstrație, noi, cei prezenți nu am auzit așa ceva. Ne-a pus să gustăm, anunțându-ne, în prealabil, că apa și-a schimbat gustul, era ‘menită’  pentru toate bolile noastre, va rămâne nealterată peste 6 luni, indiferent de condițiile în care va fi ținută. Deși nu a spus care va fi noul gust, eu, unul, am simțit că avea gust de  metal, oricum nu mai era cel dinainte. N-am nici un interes să mint, de aceea nu dau numele doamnei, pot preciza, însă, că a fost o prezență și pe canalele TV - ne-a întrebat dacă are gust de fier!

Am exclus hipnoza, am exclus regizarea unei astfel de întâmplări, nu se cunoștea decât cu gazda, și cu ea, de dată recentă, noi, ceilalți, fiind total străini. Mai târziu, și-a deschis un cabinet în oraș, peste câteva luni s-a mutat într-un oraș mai mare, unde este și astăzi.

Am mai citit despre biocâmp, bioenergie, am început să mă gândesc la multe lucruri, cum ar fi deochiul, farmecele, anomaliile, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că un preot, când i-am aruncat mănușa despre toate astea, poate să-mi dea o astfel de replică:

- Ce te miri așa, păi de ce crezi că sfinții sunt reprezentați cu halou deasupra? Pentru că ăla e  biocâmpul lor, mult mai puternic decât al oamenilor obișnuiți! Și de ce Iisus Hristos este înconjurat de o aureolă? Pentru că El are cel mai puternic biocâmp, pentru că este cel mai curat, din punct de vedere spiritual! Ori biocâmpul se bazează pe curățenie spirituală, nu pe abaterea de la drumul cel drept!

NOSTALGIE!

Cele două bătrâne și unchiașul stăteau pe banca ferită de razele super-fierbinți ale soarelui și moțăiau cu succes. Brusc! claxonul muzical de pe bicicleta fugărită fără milă de nepoata-adolescentă le făcu pe bătrâne să tresară, cât pe ce să zboare în apa relativ limpede a lacului, pe care pluteau maiestos două lebede cu aspect de rață! Bătrânul nu catadicsi să se trezească, era binecunoscută surzenia sa, nu auzea decât sirena Salvării și dangătul clopotului comentând vreun proaspăt decedat.

-Uf! ce m-a speriat dihania aia! își scuipă, bărbătește, în sân, baba Gingivina!

-Crezi că se vede efectul sperieturii, că-i groasă rochia? întrebă și baba Hâtruța, la fel de ofuscată și deteriorată psihic.

-Tinerii din ziua de azi! N-au pic de respect! Dracul ăsta de fată n-are minte nici cât un cartof! Mă și mir cum de ne-a însoțit azi, nu-i genul ei să-și ‘piardă timpul cu relicve’! Citat din Oana!

-Știe toată lumea că, întotdeauna au fost conflicte între generații! Ce! noi nu eram contra celor mai în vârstă decât noi? O să le vină și lor rândul să fie luați la mișto de urmașii lor, cum am pățit și noi cu ei! Eu i-am avertizat -Aveți grijă, ce le-am făcut eu părinților și bunicilor mei, asta îmi faceți voi mie! Da’ o vă vină și vouă rândul, să vedeți ce-o să vă bucurați, când o să vi se facă vouă!!! “- Noi o să ne educăm copii!”, uite răspuns! De parcă noi am lipsit de la lecția asta!

-Lasă, dragă, că or vedea ei! și ne-or pomeni! Mai bine spune, îți mai amintești prima ta iubire?

-Ehei! Ce băiat frumos! Ne-am cunoscut stând, noaptea, la rând la butelii! După trei zile de stat în frig, că era decembrie, când mi-a propus să ieșim la un suc, m-a apucat o fierbințeală…! Da’ era de la pneumonie, când m-am ridicat din pat, am aflat c-a plecat la Canal! La ăla Dunăre-Marea Neagră, nu la Canalul Mânecii! Da era tare frumos, urâtul dracului!

-Ce vremuri mai trăirăm! Aveam de toate, e drept, pâinea era pe cartelă, uleiul se vindea la negru, iar carnea, ei! carnea se găsea, dacă aveai pe cineva la Abator! Adică care lucra acolo sau pe cineva care lucra cu cineva care lucra acolo! Ce bine mai mâncam! Nu prea știam atunci ce fel de animal era, dar parcă acum știm? Ieri, la boxă, boxa unul cu niște carne tocată! Vine un plod de vreo 12-13 ani și întreabă Aveți carne de câine! Nu înțeleg de ce l-a întrebat, ăla avea față de javră, nu de câine! Nu, avem doar de abator! i-a răspuns vițelul ce tranșa, nici el n-a înțeles că plodul voia carne PENTRU CÂINE!

- Să vezi chestie, azi lumea e preocupată mai mult cu viața animalelor! De oameni, cine se mai ocupă? Nu poți da cu cataroiul, cu toporul, cu ... ce-ți cade în mână, repede se găsesc vreo 20 să sară cu gura! De ce nu-i ia ăștia pe jăvroi la ei acasă, să vadă mândrețe de rahat ce împodobește peluza! Să facă antirabicul regulat și să vadă regulat la câini! Pe vremea lui nea Cizmaru’, găseai javre în lanț, nu ca acuma, peste tot!

-Din  primul meu salar, știu că mi-am luat de îmbrăcat, din cap, până-n opinci! Am mâncat o friptură în sânge, am băut o sticlă de Lacrima lui Ovidiu, că gestionarul avea pile la Murtfatlar! Și mai eram și cu Ancuța, cea mai bună prietenă, și-am ajuns acasă cu taxiul și tot nu s-a simțit la pungă! Mai fă așa acum! Rămâi pe drojdie de la intrare sau te uiți pe gaura broaștei, că peste 50 de coți, adică anișori, nu-ți dă voie să intri, cică îți atârnă șuncile prea tare și nu poți purta scurt!

-Auzi, dragă! amintirile m-au răscolit atât de tare, c-aș vrea, diseară, să petrec ca odinioară, cu al meu! dar îmi trebuie trebuie proteza ta!

-Fii atentă, ți-o dau și-acum, dar ai grijă de ea, data trecută o săptămână am avut gust de șampanie în gură! Și ați mai făcut și prostioare!

Cealaltă aprobă din cap și-l înghiontește pe bătrân, care sare, la rândul său, speriat, întrebând:

-        A început meciul? Cine dă gol?

-        Hai, iubitule, acasă, că vreau să-ți fac o surpriză!

-        Îîhh!… ce-ai zis?

-        Hai cu mama, să ne amintim de tinerețe!

-        Îîîh! Ce binețe???

-        Măta mare… cu picioare!

-        Ahh! Mergem acasă!!

Nepoata se strică de râs, ce amuzanți sunt bătrânii!

Peste 40 de ani, nepoata își potrivește malul de fund pe scaunul care protestează, își adună pectoralii într-o covată, trage pe nas aerul mult prea puternic pentru plămânii învăluiți  de nicotină, își potrivește proteză căzută într-o parte și murmură: CE LUME, AZI! ȘI CE VREMURI MAI ERAU ODATĂ!

MESAJ PENTRU CITITORI! -ROMÂNIA, ȚARA MEA!

 Ariciul își frecă lăbuțele, singurul lui semn de dezaprobare învățat în cei 5 ani de-acasă! Sătul de orăcătoria, pardon! oratoria de la TV, simți nevoi masive, printre care și aceea de a ieși la aer, se sufoca deja!  Îl apucă meditația, care-l prinse ca o crustă, nu trecea nimic dincolo.

Așa își dădu seama că toți aricii din lumea asta au în spate, pe lângă gama completă de țepișori, și ceva care-i definește și-i individualizează, ca arici nativi sau migranți! Par(ul pe) example, aricii americani au întotdeauna armata americană suferind de persecuție, dar mare amatoare de sacrificii umane pentru apărarea unui singur americănuț civil! Francezii cară turnul ăla după ei, dar și franțuzismele care le folosesc și alte nații! nemții, poza lui madam Merchel, ungurii, poza lui Avram Iancu, iar rușii, niște rachete aer-sol cu inscripții  în slava lui Putin! Aricii români o dau cu frunzele, măcar dacă ar fi fost de viță-de-vie!

Și cum tropăia Ariciul prin pădurea de scaieți, numai ce aude niște aricioaice desprinse de pe zmeul care le debarcase în tufa natală: -LA NOI, ÎN...! "Restul e tăcere"! Ariciului i se zbârliră țepii și puse mâna pe condei! Iată ce-a ieșit:

Indiferent ce spun alții, românu-i tot român! Trântește, bușește, înjură,... și rămâne român! Și iar înjură, blestemă, trântește, bușește... tot român rămâne! Cei care nu mai cred că sunt români, n-au fost niciodată români, n-au suferit pentru România și, în consecință, nu simt deloc românește! 

Să fii român nu înseamnă Miorița, Carpații, pădurile de brad-stejar-frasin-carpen și ciulinii Bărăganului, nu doar roșu, galben și nițel albastru, nici măcar Mircea, Mihai, Ștefan, Cuza și-un întreg pomelnic de domnitori și domni, în adevăratul sens al domniei. Mai înseamnă și supraviețuire în calea tuturor sălbaticilor și năvălitorilor, a prietenilor și neamurilor care ne-au dorit binele, de ne-a ieșit pe nas. Mai înseamnă și așteptare, și dezamăgire, și lacrimi, multe de obidă, dar și mai multe de ciudă.De ciudă că nu suntem săraci, să se bucure tot străinul când ne pupă pe năsuc, na la mama de sărac, dar nu numai! când ne privește de sus, de unde l-a cocoțat mă-sa, când i-a tăiat buricul, când se arată scârbit de chip de român pe targă, cu zurgălăi!

Ne-am născut mereu, de fiecare dată mai blânzi, dar și mai întăriți, numai că ultimii 30 de ani ne-au damblagit sufletele. Acum ne stuchim în sân, nu mai vrem să fim strigați Bă, românie! Ne-am născut că să murim din nou, de fiecare dată s-a găsit cineva din Neam să ne facă de Cacao cu lapte, culmea, tocmai dintre cei chemați să ne reprezinte!

Sunt puțintel revoltat, îmi vine să-mi iau falca la pumni, dar mi-e teamă să nu ratez, să dau în cineva! Cum să nu fiarbă revolta în mine, precum ciorba de cartofi noi, când văd cum nestruniții neamului joacă țonțoroiul pe pelteaua mea sufletească, și nu oricum, ci folosind cuvinte decupate din DEX, de o elevație demnă de o trepanație, nu mai știu cum să mă exprimez, la atâta latifundiune plină de profunziune, strâns unită cu statutul de Român Supradotat, cel puțin așa cred unii dintre noi, despre ei înșiși!

Știe cineva cum ne-am prostit?!? Mi-e teamă că se bănuiește ceva, de-am uitat să vorbim proasta limbă românească, uitând că am orăcăit, prima oară după Marea Ieșire, tot în românește! Am devenit poligloți, poliglonți și polihoți, sinonimi cu Moțata Românească, Pelicanul de Delta-Planul Dunării, Bălțata de Dăbuleni și Trascăul de Odobești. Ne reprezintă o frunză, căzută dintr-un pom tropical, o fi frunza la care apelăm când facem pelerinaj la WC-ul din fundul curții, unde ne-a dus civilizația!

Cert e un lucru - nu noi ne-am aruncat încolo, ci am fost duși de valul și valurile vieții, nu noi am cerut să ajungem aici, ne-au împins niște tovarăși de-ai noștri, cu ceva mai multă glagorie sub fesul lui bunicu’, dar cu multă ne-simțire! Da’ de ce nu ne mai place Românica? Eram proști și ne-am făcut, subit, super-deștepți? Sau aici trebuia să ajungem, să întoarcem capul, ne deranjează mirosul de baligă, de oaie bătrână, de lup ud, de urs flămând? Asta până n-or dispărea, odată cu specia Român cu Bule-n Gură!

Până-n ‘89, ce prostii se învăța la scoală! Auzi, se pleca la atac cu strigate de URA! Ura împotriva cui? Nu era mai potrivit străvechiul strigăt de luptă românesc Tu-ți p...? Nu aveam ce face într-o zi și (mă) gândeam cum ar fi un război modern astăzi, peticit peste unul,din 1877! Mi-am dat una peste ureche, cine pupăza lui Creangă din teiul lui Eminescu mai cunoaște cuvântul ăla tâmpit -PATRIOTISM? Mai bine o negociere la contractul colectiv și individual de război, nu așa făceau soldații români în cam toate războaiele, mai ales cele agricole? Întâi asigurare de bunuri și bagaje apoi testament trecut pe la notar, să nu care cumva să se caftească urmașii pentru sfoara de bătătura, cel mai adesea, doar bătătura din palme! Cuvântul EROI a căpătat altă semnificație, e un erou și cel care a dus țara asta de râpă! Și ca să devii erou, mai întâi trebuie să fii credibil, adică să mori cu zile! Noi, cei rămași în țara asta demodată, om fi și noi eroi? Că murim pe capete! Sau suntem niște eroi care se încăpățânează să rămână doar Români până la capăt?

Doare să auzi cum foști români, dacă or fi fost vreodată, te privesc de parcă calci în străchini, cât de laș ai putut să fii să rămâi pe meleaguri românești! Atunci, de ce mai vii, străine, să vezi țara din care ai plecat, unde ți-s rudele și foștii prieteni, cimitirele și crucile sub care se odihnesc cei care au fost, spre ghinionul lor, doar Români? Puțin respect! pentru  că a cere respect presupune să dovedești că știi ce-i ăla, și pentru asta, îl și dai altora, se câștigă atât de greu! nu poate fi evaluat în euro! În plus, eu unul, te respect că ai rămas român, că ți-e dor de casa părintească, că, orice ai face, gândul ți-e tot aici, la nebunia asta, pentru că ești parte din această nebunie! Te respect pentru curajul de a o lua de la un alt capăt, dar nu uita că nu toată lumea este în stare să plece din țara asta urgisită, blestemată, parcă, să nu mai vadă limanul dezamăgirilor ăstui neam! Nu-mi doresc decât să ajung ziua când Românii se vor bate să se întoarcă acasă, vreau ca nepoții și copiii mei să rămână tot așa, Români din România!

Puteam să fiu cetățean suedez, încă de mai multe decenii, dar am preferat să mor de foame în țara mea, să fiu umilit zilnic de frații mei români, să pot ruga pe Dumnezeu să-i ierte, că de cele mai multe ori nu-i vina lor că au uitat de Omenia Românului! Și să sper că lucrurile nu vor rămâne așa, noi nu am fost așa! putem fi iar mândri cum am fost odată!

Cum am trăit așa în țara asta, așa vreau să și mor - ROMÂN!

CICLUL POVESTIRI ADEVĂRATE -VECINUL MEU! (Ultima parte!)

 MOI ȚI-S POSMAGII...?VERICULE!

Muza mea mustăcioasă îmi șoptește că vecinul se gândește serios să devină specie protejată! De când l-am luat în colimator, nici nu visează ce celebritate este, neam de neamul lui n-a visat să treacă Atlanticul, Pacificul și două bălți cu broaște, iar numele lui...! De asta nici nu-i rostesc numele, să nu facă pui! Da’ mie mi-e drag, să dea cutremuru-n mine, 8 pe Richter și 16, pe Mercalli, dacă nu țin la el ca la fesu’ lu’  bunicu’! E însă vremea să-l las în plata Domnului, că-i dau idei!

Cum să nu iubești un omuleț care, rugat să te sprijine contra-cost, promite că va reveni, dar nu-i iese revenirea! Cum să nu ții la el, când îl vezi cât de săritor este, mai ales la săritura cu prăjina pe la nas! De exemplu, fac curat în curte și se strâng câțiva saci cu lemne de foc, care nu-mi trebuie, nu fac grătare în curte, că n-am curte de grătare. Fraierul moțat de mine se gândește că vecinul, la iarnă, tot cu lemne se va încălzi,așa cu practică în fiecare an! Eroare, se încălzește, dar i se fâlfâie până atunci, așa că propunerea mea de a-i arunca resturile de lemn trece aparent neobservată, la 39*C la umbră, de ce ți-ar păsa! Mie îmi pasă, ar trebui să scap de deșeuri, îmi convine mai mult să i le arunc peste gard, în spatele casei, cam prin zona unde are fereastra de la bucătărie, mă conformez indicațiilor lui! După trei săptămâni constat că movila e tot acolo, neclintită ca munții Carpați, neatinsă de mână de om, practic virgină! Nu e problema mea, poate dorește să aibă umbră în bucătărie și nu a găsit altă metodă! Peste o lună, situația e la fel, nu-i treaba mea, sunt depășit de evenimente, vezi-ți de treburile tale, nu te vârâ ca musca...!

Am ghinionul să fac cunoștință cu spitalul de urgență, din postura de lat cu acces la Doamne-Doamne, revin la domiciliu destul de paradit că să prestez efort fizic, mic, mare, mijlociu, de orice natură, trec lunile și dă prima zăpadă! Nu mare lucru, max 15 cm, dar, conform unui obicei mai vechi, nu aștept să crească, mă apuc să curăț locul pe și în jurul mașinii, parcată-n în fața porții. Cu inima călcată de camion și cu plămânii striviți la teasc, dau cel mult 3 lopeți –zăpadă, apoi poposesc 5 minute, recuperând limba căzută spre genunchi, într-un elan (și-un cerb!) plin de admirație pentru respirația concurând primele locomotive cu aburi. Și iar mai dau 3 lopeți, repet faza, până când vecinul revine de la magazin, călare pe bicicleta lui de vară-iarnă, vară-mătușă și unchi-vară! Își vâră biciclul în curte și proptește tocul porții, trecând la admirația fățișă a limbii mele atârnânde peste buzele date-n pârg, de culoare mov închis! Nu rezistă mult și mă întrebă:

-Nu cumva ai vreun reșou stricat sau o aerotermă care nu-ți trebuie, că nu mai am cu ce să încălzesc?

Stopez munca voluntar-obligatorie-de sezon, și răspund gâfâind:

-Am aruncat tot ce prisosea din magazie acum vreo lună, dacă-mi spuneai!

Face buzele pungă-nereciclabilă, e nemulțumit de răspuns, totuși răspunde cu ciudă:

- Da de unde să știu eu, s-a ars aseară!

Nici eu nu știu, nu cer detalii, cum ar fi de ce nu mai practică focul cu lemne, îmi trece prin cap prin cap o idee de profitor nesimțit, gândindu-mă să împac capra cu varza, varza cu vecinul, eu să scap de efort, el, să ciupească un bănuț, nu pare câștigător la loto și nici frate cu Trump! Și erup pe gură cu propunerea:

-Știi ceva? nu vrei să cureți tu zăpada asta, te plătesc pentru asta?! (cât mi-o lua, 20, 30  de lei, decât cu limba ornament, mai bine...!)

Nu simt bine că am făcut o greșeală, că vine și replica:

-Băi J., asta-i zăpadă? Nu trebuie s-o cureți, bagi cheia în contact și trece mașina cu ușurință, fără să muncești!

Zău că nu mi-a trecut prin minte! și eu care credeam că-i prost! Numai că remarca lui inteligentă m-a stupefiat și enervat în aceeași clipă, i-am arătat cât de lat în ... spate sunt, am început să arunc cu viteză lopată după lopată, nu mai simțeam efortul, era mai mic decât drăcușorii ce-mi stăteau pe limbă. Ca să pună capac la oala sub presiune, când mai rămăsese maximum 5 lopeți, se desprinde de gard, unde admira peisajul cu proști, și-mi spune:

-Nu vrei să te ajut? Atunci mă duc în casă!

Cum mama lui nu era acolo, deși nu sunt chiar genul, am pomenit-o bărbătește, alături de alte rude necunoscute  de-ale sale, nici nu știu dacă le-am nimerit pe toate!

Credeți că el e vinovat? Adevărul e că vinovat e ăla care nu se învață minte, pentru că, în toamnă asta, a trebuit să tai niște crengi din unicul copac domestic pe care îl am în curte, risca, sub zăpadă multă, să rupă firele de la consolă. Conform teoriei darwiniste, m-am cățărat la locul  de unde mulți încă nu au coborât, adică în pom! Exagerând înclinația umană spre maimuțăreală, cu o mână mă țineam de copac,cu una tăiam și cu ultima, încercam să țin Creangă, să nu rupă firele! Vecinul studia problema dintr-un unghi total diferit, adică ascuns după un perete, unde se credea la fără vedere, în timp ce nevastă-sa își etala clonțofilii, distrându-se pe seama alpinistului de ocazie! Uitând de fazele precedente, iar m-a apucat creația, strigând: -V., te mai încălzești cu lemne? Pasă-mi-te, prin creierul meu oligofrenic trecea gândul nemărturisit că, de nevoie, va veni să mă ajute, era și interesul lui! A uitat că era ascuns și, fără să se ridice de pe scaunul înfipt în ...esența psihicului său, mi-a răspuns: Tu ce crezi? Aruncă-le peste gard, le-oi lua eu!

M-am prins - trebuia să le și tai!

Nu le-am aruncat, pentru că eram prea obosit, am preferat să râdă lumea de mine, le-am lăsat pe casă, la vedere, le-am dat jos când m-am refăcut moral! De atunci, se uită încruntat la musiu, cred că l-am atins în amorul său  ghebos-grețos!

De ce oare ne este milă de cine nu trebuie?!? Pun la socoteală o altă întâmplare, cu unul cu care am copilărit, când mă vede, îmi spune- Dom’ J., nu dai și tu un pahar de vin? Îi dai, în amintirea unor vremuri ascunse-n pijama! Numai că te blochezi cu mașina în zăpadă, te apuci de deszăpezire, vine personajul, se uită în toate direcțiile, numai la tine, nu! și trece, tacticos, mai departe! pe partea cealaltă! Ca a doua zi să-ți răsară-n cale și să te întrebe dacă ai inimă să-i dai un pahar cu vin! Sau cu dama care ce plângea că e săracă, nu are nici butelie să facă de mâncare,cu o fiică care fuge de-acasă, cu tendințe de suicid, dacă nu e lăsată la bărbați! la femei e ocupat! Cu un fiu pușcăriaș, care a dorit să se arunce de pe bloc, dar ticăloșii de guvernanți, polițiști și mameluci – selgi-ucizi nu l-au lăsat să-și finalizeze investiția! Ți-e milă și-i spui că ai tu o butelie care nu-ți trebuie, iar ea te întreabă dacă nu poți s-o umpli și să i-o aduci acasă, că nu are cu ce s-o care! Sau...!

Așa ajungem să nu mai credem nimic, nici măcar cerșetorii din cimitir, care nu vor decât bani! Nici măcar fumătorul, care îți cere o țigară, apoi pleacă cu juma de pachet, privindu-te în ochi! Nici măcar un coleg care se plânge că-i bolnav, după ce l-ai prins că a mințit de fiecare dată, victimizându-se și lamentându-se că a fost prins! Nu mai crezi nici pe cel care se prăbușește pe stradă, ai văzut prea mulți alcoolici făcând nani pe bordură, nu mai crezi în atac de cord sau atac cerebral, te-au atacat cerebral prea mulți impostori! DIN PĂCATE, VOM TRECE NEPĂSĂTORI PE LÂNGĂ OAMENI, DA! OAMENI! CARE CHIAR AU NEVOIE SĂ FIE AJUTAȚI!