ADEVĂR SAU FĂCĂTURĂ ?!?( SAU, POATE, AȚI UITAT?!?)(Ultima parte)

SĂ NU CREDEŢI, DECÂT DACĂ VEDEŢI! ŞI NICI ATUNCI!

 Decembrie 1989!

Ziua următoare a debutat ca şi celelalte dinainte, adică noi cu urechile ciulite şi cu ochii cât sarmaua, peste tot, o harababură! Eu, de serviciu, cu eroul de la Termopile, care nu mai vroia bătălie, se auzea, deja, c-ar fi morţi!

Pe la 11.00, iată că vine un comandant de navă, ajuns, ulterior, director la Flotă, şi ne invită în careu, unde ne spune că ne cheamă patria la luptă! Mulţi se entuziasmiază, unii, se dau răniţi, atmosfera e încărcată, e momentul să se iasă din letargie! Se aud răcnete, nu prea se înţelege de ce se urlă, totuşi e notabil – se vrea mai multe informaţii!

Când comandantul respectiv aduce în discuţie că va trebui să folosim “stilouri”, se lasă tăcere, nu se înţelege care-i treaba cu stiloul şi cu cerneala! Abia când precizează că e posibil să folosim armament, tăcerea e de ghiaţă, avem familie şi copii! Îl îmboldesc pe luptătorul meu de cart, la el, ninge, a dispărut foarte repede, nici n-am observat când şi cum! Mi-a fost teamă că deja a ajuns la Bucureşti, îl mâna eroismul din urmă!

Din 12, câţi suntem, nu vrea nimeni să rişte! Mă codesc şi eu, prostu’satului! dar îmi amintesc de întrebările posibile, ale lui fiu-meu, şi mă trezesc că plec cu omul, deşi deja regret! Nimeni nu vrea să vină cu noi, ba colegii de la maşină mă liniştesc - vor face, ei, de serviciu, în locul meu!

Tălâmbul, adică eu! obţine şi aprobarea comandantului meu şi ne îndreptăm către poarta doi, unde bănuiam că se află sediul Securităţii portuare! Nici acum nu ştiu dacă aşa o fi fost, dar vă las să hotărâţi care-i treaba, după ce povestesc mai departe!

Iată-ne  vreo 14 inşi, culeşi de peste tot! Armament, la discreţie - pistoale – mitralieră şi pistol – pistol! Cartuşe - să se înarmeze un batalion, mai rămâne şi de rezervă! Cei 8 ani de armată (liceu + institut de marină) îmi spun că un încărcător în armă şi trei, în port-încărcător, sunt mai mult decât suficient! Aşa că-mi vâr cartuşe, cât îmi trebuie, şi mă apuc, ca toţi ceilalţi, să cercetez terenul.

La subsol, ultimul nivel de jos e inundat, se văd hârtii arse, cineva a avut grijă să le ardă, să nu ajungă unde nu trebuie! Una din încăperile neinundate conţin o masă uriaşă, de piatră, peste care este o lespede de marmură! Nu ştiu la ce foloseşte, mă lămureşte un cunoscător, mai târziu, cică la interogatorii! Se aşeza “vorbitorul” pe masa aia, i se punea blocul de marmură pe dumnealui şi era tocat cu un baros, prin batere în marmură! Se pare că dăuna grav sănătăţii, dar nu lăsa urme! N-am găsit nici un baros, aşa că ...!

Tot jos, întro altă încăpere, am găsit nişte chestii care nu semănau cu nimic cunoscut, dar care, acelaşi cunoscător, ne-a explicat că sunt nişte pile electrice, cu descărcare mare, folosite tot la tortură! De ce nu le băgau degetele în priză, dacă tot îi tortura, cădea curentul? Am luat şi noi, de bune, cele spuse!

La etaj, era o sală mare, centrală, în care era un panou special, pentru înregistrări audio! Erau sute de locașuri! N-am găsit nici o bandă, se pare că fuseseră luate! Sau, poate arse!

În spate, la parter, cu ieşire spre gardul care mărginea curtea şi care dădea spre drumul ce ducea la poarta I, respectiv, la Casino, era o altă sală mare, care nu comunica cu celelalte! În birourile de acolo am găsit toate soiurile de marfă - blue jeans, tricouri, săpun etc, înclusiv cafea şi ţigări! Ne-am făcut plinul cu cafea, cred că în noaptea aia am băgat în mine echivalentul unui jumătăţi de kg, numai cafea măcinată, nu fiertură! A doua zi, să adorm, pauză! eram drogat! Plus morcovul ce crescuse anormal de mare - aveam staţia radio a unităţii, se auzeau tot soiul de minuni: atacuri, morţi, răniţi, terorişti, neterorişti, revoluţionari şi vorbitori de limbă română cu noduri!

Ne-am pus pe aşteptat, abia mai târziu, m-am întrebat ce aşteptam! Atunci, nu! mă fâţâiam cu arma-n mână, până m-am plictisit!  Şi cum prostul nu-i fudul, până nu e şi tâmpit, mi-a trecut prin minte că spatele, ăla spre gard, era cel mai nimerit loc de năvălit terorişti, că veneau dinspre oraş! Nu ştiu de ce n-ar  fi venit şi din altă parte, doar nu erau proşti, da’ aşa credeam cu toţii! I-am spus tipului, comandantul, ajuns comandant ah-hoc la noi, fără să-l pună cineva, că spatele poate fi apărat mai bine, din sala aia, de la parter! Şi, cum ideea i s-a părut bună, m-a pus pe mine să stau acolo! Asta ca să nu mai am idei!

Deja se înserase, nu știu de ce, dar sala aia nu avea lumină, m-am așezat în întuneric, cu ochii la gard! “Am să trag și eu, când îi văd! Acum nu-mi văd nici degetele, mai bine stau cuminte!”

Nu știu cât am stat acolo, cumințel, cred că mai mult de-o oră! Începusem să mă plictisesc, când iată că apare un tânăr, să tot fi avut 20 de ani ( parcă eu eram mult mai bătrân!), cu pistolul mitralieră aruncat, șmecherește, pe umăr, cred că văzuse un film cu bandiți, ce făceau pe șmecherii, așa! Se așează unde bătea  lumina mai tare, de sus, de pe drumul circulat, nici nu se uită la mine, nu-mi trădam prezența cu nimic, să nu fiu împușcat de sus, oricine de jos, era țintă perfectă!

-N-ai un foc? mă întreabă, semn că  știa că sunt acolo.

Deși aveam, i-am răspuns că nu! Zvonurile care circulau, plus ce mai știam și noi, indicau un fapt îngrijorător - un terorist putea ține piept mai multor soldați antrenați, ca să nu mai vorbim de soldați de ocazie! Iar dobi… colegul revolutionar se pare că nu făcuse armata, ar fi știut la ce distanță se vede o țigară aprinsă! Îmi venea să ies de-acolo și să-i dau două șuturi în fund, mă punea și pe mine în pericol! I-am spus s-o șteargă, i-am spus și motivul și m-a luat prin surprindere:

-Da ‘ ce, ți-e frică?

Noroc că a plecat, altfel mi-aș fi călcat pe inimă și ieșeam de-acolo, numai să-i tăbăcesc fundul! Da ! mi-era frică, nu mi-e rușine să recunosc nici acum! Cu atâta zvonistică pe cap, numai unui inconștient nu i-ar fi fost frică! Și, slavă Domnului! erau destui!

Brusc, mi-am dat seama că ideea mea măreață era super – proastă, în special pentru mine! Dacă am fi fost atacați, eu, de acolo nu aveam unde să fug, decît spre gard! Ori, dinspre gard venea ăia care ar fi trebuit să vină! Eram un om mort! Tocmai când mă bătea gândul să mă retrag unde erau restul de populație, când cineva, de deasupra mea, de la etaj, începe să tragă! Se stârnește un vacarm, răpăiau armele, se trăgea în neștire, până au căzut două plăci din gardul de beton! Eu, n-am tras un singur foc, nu știam în ce să trag, nu se vedea nimic, beznă! să-ți bagi degetele-n ochi!  S-a luminat locul, de la tragere! Când s-a terminat, am considerat că e mai sănătos să părăsesc locul, spre binele meu! Aveam și motiv, să nu zică lumea că sunt laș, nici nu eram, dar nici prost nu mă înghesuiam s-ajung!

Sus, aflu că un puștan, să tot fi avut 16 ani, s-a apucat să tragă, pentru că a văzut ceva mișcând! Până la urmă, l-au lămurit – erau doi brăduți pe undeva, mai sus de noi, ce se legănau!

-Nu i-am văzut când era ziuă! s-a scuzat el și lucrurile au intrat în normal.

Comandantul  a recunoscut că și el se gândise la ce mă gândisem eu, dar se luase cu altele și uitase să mă cheme. Avea și de ce să fie zăpăcit - la stație se auzeau împușcături și strigăte, se pare  că, undeva, la  poarta VI, la dana de containere, teroriștii rupseseră nu știu ce lanț de apărare și se trăgea masiv! Am ascultat bătălia, până când auzim că, la poarta I, se forțează trecerea, de aia se auzeau împușcături în stație! Am ieșit afară, poarta I era lângă noi, puteam să le sărim în ajutor! Numai că afară nu se auzea nimic, până și greierii tăceau mâlc! Unde naiba se bat?

Peste câteva zile, auzim că, la poarta I, se forțase intrarea, vruseseră unii să intre c-o mașină!  Au fost făcuți ciur, se spunea, dar nu s-a găsit nici măcar o mătură asupra lor, nu mai vorbim de arme! Curios, toate zvonurile despre forțare indicau o altă oră, spre 3 dimineața, adică după multe ore de la gălăgia din stație! Mă întreb dacă chiar a murit cineva acolo?!

Pe la unu noaptea, instalat întro camera de sus, stăteam la taclale cu un hamal, amândoi cu ochii pe fereastră! Omul nu avea multă carte, dar avea mult bun simț și un mod corect de a aprecia lucrurile, dădea clasă! Și mai făcuse și armata, avea dublul anilor mei!

Deodată, din încăperea alăturată, se aude, tare, o împușcătură! Ne bulucim cu toții, că să aflăm că un tinerel adormise cu degetul pe trăgaci! Noroc că arma nu era pe foc automat, în încăpere erau vreo 7-8 dintre noi! Comandantului abia atunci  i-a trecut prin minte să ne adune și să ne întrebe dacă am făcut armata! Surprise! Doar 5 știam ce să facem, restul, majoritatea tineri, văzuseră arme în filme! Și atunci, puține! I-a luat pe cei neinițiați și le-a explicat cum se trage, dar , mai ales, cum se asigură o armă!

Glonțul tras s-a dus pe direcția unde eram eu și hamalul, a intrat în perete vreo 30 de cm! Noroc că a nimerit în colț, n-a trecut dincolo! Poate ajungeam, unul din noi doi, martir! Deși nu! mulțumesc! mai aveam de  conceput și pe fiică-mea, peste ani!

Așa se petreceau lucrurile atunci - unii erau de bună credință, alții, nu! deloc! Mai rău era că teama genera nesiguranță, iar aceasta, moarte! Sau prostie, cum a fost cu cel care dormea, pe la 03.30, în casa scării, cu capul pe genunchi și cu fundul,pe o ladă cu muniție! Dacă am fi vrut să fugim din clădire, nu puteam  trece de el, scara era îngustă, iar el, în mijlocul drumului! Ce-o fi fost în capul lui, zău că n-a înțeles nimeni - avea buzunarele pline cu cartușe, 6 (șase)  încărcătoare pline, puse pe pervaz, unul, în armă, plus un pistolet! Dacă mai punem și lada de sub el, cred că era omul hotărât să țină piept, singur, la toți teroriștii din lume! Ăia despre care se povestea că omoară 10 oameni, cu pumnalul! Mai rău e că n-a știut să răspundă dacă putea să fugă vreun pic, cu kilogramele alea de muniție, de pe el! De aia se și culcase,  se credea în siguranță!

Pe la 04. 30, vine un ARO al Armatei, să ia muniție de la noi! CORECT- ARMATA LUA MUNIȚIE DE LA UN FOST SEDIU AL SECURITĂȚII, EI NU AVEAM PREA MULTĂ! La ora 06.00, vine și ne înlocuiește un detașament de soldați! Ne eliberează din posturi și ne ia armele!  Nu ne mulțumește nimeni, nu ne mai bagă-n seamă! Mă fură ideea să iau un pistolet, dar bine că n-o fac, dacă l-ar fi găsit la mine, mă omorau fără drept de apel! Oare câte arme mai sunt, încă, nerecuperate?

Înainte de a pleca, văd cum unii dintre revoluționarii trăgăcioși, din noaptea trecută, aruncă, peste gard, genți uriașe! Bănuiesc că, în camera din spate, nu mai găsește decât lemnul din scaune și mese, restul e în gențile alea! Hamalul pleacă cu mâinile în buzunare! Eu, cu un pachet de țigări!

La câțiva zeci de metri, e poarta II! Mă somează doi tineri soldați, transpirați și răgușiți! Le arăt carnetul de marinar, abia îmi stăpânesc răsul! Dar nu-mi vine să râd, n-au decât baionete, nu și încărcătoare! Poate au un glonț pe țeavă! Dar dacă documentul meu era fals, cum se prindeau că sunt un terorist?

La vapor, mă ia lumea peste picior - n-am omorât pe nimeni! Ei și-au omorât timpul! Vânând știri!

A doua zi plec acasă, să-mi văd familia! Ajung la 22.45, plec la 01 și ceva! În tren, maxim 8 persoane! Mă duc la clasa I, nu văd cine mai ține cont de clasă, când trenul e gol! Un plutonier major zâmbăreț verifică compartimentele! Deschide ușa, dă cu ochii de mine, mi se văd doar ochii și-un pic din barba lăsată! Ce mai, sunt terorist! Nu mai zâmbește, duce, încetișor mâna la spate și deschide tocul pistolului! Crede că nu l-am văzut, nu se calmează când vâr două  degete în haină și scot actele cerute! Abia așteaptă să tragă, să vezi laude și onoruri, să omori un terorist întrun orășel din Moldova! Evit mișcările bruște, așa că se uită la actele mele, nu știu ce vede acolo, cere și biletul, îl arăt, nu știu dacă ar trebui să-l liniștească! Se retrage cu spatele și mă uită!

  A doua zi, ies din cart mai devreme și-o șterg, iar, acasă! Mă duc ca prostul, degeaba, nu-i nici un pericol pentru ai mei! Aproape de Făurei, se aude afară o rafală de armă automată! Trenul nu e lovit, nu sunt victime, dar somnul a zburat, la toți! Comentăm, cu excepția vecinului de compartiment, care duhnește a țuică de cazan! În gară, control, patrulă mixtă soldat - milițian! Amândoi morcoviți, mai ales tânărul soldat! Iarăși un tânăr soldat!

Ne cer să prezentăm actele! Cu excepția țuicometrului, ne conformăm! Ăla o face pe durul, până ce oștașul, speriat, bagă cartuș pe țeavă! Noi, mai speriați de fața lui contorsionată, de frică, ne rugăm de imbecil, să arate actele! Reușește cu greu, e plin de curaj, n-are habar ce-l desparte de un glonț! Trenul pleacă, n-am aflat cine a tras, de ce  și de ce patrula ne urmărea cu privirea, până ce nu ne-am mai zărit unii pe alții!

Nu știu nici acum cum să-i spun - REVOLUȚIE sau MANIPULARE? Indiferent de variantă, risc să-i jignesc pe cei care au murit! Pentru că datorită lor, azi sărbătorim Crăciunul Altfel! Indiferent cât de prost au decurs lucrurile, nu pot uita că sunt familii care plâng și astăzi! Și, hai să fim serioși! să nu învinovățim un om sau un grup restrâns de oameni, pentru că visele de atunci s-au dovedit a fi false! Iliescu, Stănculescu, Brănulescu și Încondeiescu, prea puțini pentru așa făcătură! Mi-e teamă că sunt mult prea mulți vârâți în asta!  Care dorm liniștiți!

N-am verificat, dar am auzit că fostul meu comandant de batalion, căpitan la marină, ar fi fost împușcat la Revoluție! Cică era cu o patrulă a Marinei  și au dat peste o patrulă a infanteriei! S-au aruncat la pământ și căpitanul meu a ridicat capul, să spună parola! A fost împușcat în cap!

În cele de mai sus, nu e pic de ficțiune! Poate, doar, că așa se vedeau lucrurile, departe de adevăr! Cert e că au murit și au fost răniți! Nu ne place să mai gândim la asta, în prag de sărbătoare, dar uităm că și Isus s-a jertfit, pentru ca noi să trăim  și să gândim altfel! La fel ca și cei care nu trebuie să fie uitați! Crăciunul are, astfel, mult prea multe semnificații, total diferite de tăiatul porcului! Hop! dar și el e o jertfă, dar nu-i martir, să fie uitat!

ADEVĂR SAU FĂCĂTURĂ ?!?( SAU, POATE, AȚI UITAT?!?)(II)

ZORII IDIOȚI, AI DEMOCRAȚIEI RĂS-COAPTE!

      Decembrie 1989! Unii nici nu erau născuţi atunci, de exemplu, fiica mea! Bine că nu se apucă să mă facă comunist, m - a făcut, destul, Epoca de Aur! De comunist ce eram, aveam şi cartelă la pâine şi un loc, la rândul de butelii, asta dacă stăteam trei - patru zile, la coada pe liste! Ca mine, erau mii de comunişti cu nişte carnete roşii, care ne înghesuiam la carne! Astăzi ne judecă persoane care nici cărţi n-au citit despre perioada aia roşie! Nici eu nu ştiu prea multe despre ce-a fost înainte, doar ce mai povestea tata, şofer la Canal, pentru care mama ia, azi, încă, un pui de  pensie, de deţinut politic!

            Nu pot să nu comentez despre ce a adus politica deşănţată, de după 1989, unde s-a amestecat adevărul şi minciuna, vii, cu morţii, şi viitorul, cu trecutul! Să fie vinovat tatăl meu, cu acel carnet roşu, că a muncit toată viaţa lui, la ceva pe care alţii au dărâmat întro clipită? Are vreo importanţă că el avea peste 30 de invenţii şi inovaţii, chiar banal muncitor, cum era? Pe care i le ştergeam de praf, de sărbători, când făceam curăţenie, în timp ce şefii lui mâncau la cantinele de partid?  Şi care, mulţi dintre ei, după 1989, au ajuns bine, oameni de bine?  Cât de vinovaţi au fost cei ce au ridicat mamuţii industriali, care, azi, nu sunt decât ruine!

            Paradoxal, toţi cei care au făcut ceva pentru ţara asta, s-au dus! Unii, de tot, i-am şi uitat, cum i-am uitat pe cei care au murit în 1989! Cum şi de ce au murit, rămâne să decidă istoria şi, până atunci, noi nu puteam decât să rememorăm ce s-a întâmplat! Care am trăit atunci, nu vorbesc de toţi “criticii”, care nici nu ştiu  pe ce lume trăiesc! Sau, poate că ştiu?!?

       Decembrie 1989! Traşi în faţa Gării Maritime, ne pregătim, de o săptămână, să plecăm pe mare! Evenimentele ne-au blocat în port, nimănui nu-i mai arde de plecare, stăm  cu ochii pe televizor şi cu urechile, pe radio! A intrat televiziunea pe fir, doar era una singură, şi aia, şchioapă! Bună şi aia, ne-am clătit ochii cu tot soiul de personaje, dintre care unele au făcut carieră! Altele, puşcărie! Pe unii i-a uitat Dumnezeu, să moară liniştiţi în vilele lor!

         Motoristul meu, un bucureştean, se dădea de-a tăvălugul, că vrea să se ducă la Bucureşti, să apere televiziunea! Să se urce pe garduri, să strige că-i libertate! Nu avea cine să-l lase, era de serviciu! Şi, cum stăteam noi, ca tot românul, cu ochii-n TV, pe la vreo 10 seara, iată că apar, pe mal, doi soldaţi, ce escortau doi hamali! Sau aşa păreau! Îmbrăcaţi în pufoaice gri, tunşi zero şi nebărbieriţi, erau destul de liniştiţi, spre deosebire de puştanii ce păreau soldaţi şi cărora le tremurau bocancii! Ăştia mici era nişte copii, ce se treziseră întrun balamuc, balamuc fiind şi pentru noi, ăştia niţel mai mari! Bieţii soldaţi mergeau în spatele acelor bărbaţi, mai - mai să facă pe ei, dar nu era vina lor! Mai târziu am aflat că escortaţii erau TERORIŞTI! Sunt primii şi ultimii terorişti pe care îi vedem, alţii tata, nu mai face! Apropos! Aţi mai auzit ceva de teroriştii care au ucis tineri? Pentru că cei pe care i-am văzut, atunci, erau atât de calmi, mi-e teamă că mâncau, la micul dejun, câte doi soldaţi şi trei revoluţionari de carton! Precum revoluţionarii din oraşul meu natal, care se lăudau că s-au îmbătat, au ieşit în balconul Primăriei şi nu i-a împuşcat nimeni, că n-avea cine! Dar drepturile de revoluţionar sadea, le-au luat, ce, erau proşti să nu?

            Nu trece mult şi un militar, fără însemne de armă sau grade, ne comunică extraordinarul - scafandrii au descoperit că suntem minaţi! Noi şi o altă navă, care are o cală plină cu TNT! De aia vedeam noi luminiţe pe sub apă, erau scafandrii la pescuit mine! Dar de ce pe noi, eram încărcaţi cu cherestea? Ălălalt făcea bum  şi noi scoteam scântei şi pălălăi? Şi de unde TNT?

            Motoristul meu, cu vreo 10 ani mai mare ca mine, nu mai vroia la Televiziune!  De fapt, nu mai vroia mare lucru, ba cred că nu voia să vină cu mine, în compartimentul maşini, unde aveam de schimbat o conductă de ulei, la un motor auxiliar. Dacă nu se uitau urât toţi, la el, nici azi nu cobora, mai ales că auzise de minele de sub apă! Dacă bubuia sub linia de plutire, noi doi rămâneam acolo definitiv! Nici mie nu-mi plăcea prea mult, dar, decât să stăm nasol, pe întuneric, mai bine jos, printre fiare!

            Am terminat în vreo  25 de minute,  au părut cât o eternitate, n-am spus decât GATA! Şi eroul de pe gardul televiziunii, a şi fost, sus, la pupa, gata să sară pe chei şi să zboare la luptă! Ei! la o luptă mai mică, pe măsura lui!

            Ascultam cu sufletul la gură toate comunicatele, care veneau în valuri, unele vărându-ne ace de foc, în sânge! M-am trezit că mă întreb ce anume o să-i răspund fiului meu, născut în acel an, pe care abia îl văzusem o singură dată, nu mi-au mai dat drumul să ajung acasă, eram pe picior de plecare.  Adică, ce-aş putea să-i răspund, când va fi mare, la întrebarea TATĂ, TU CE-AI FĂCUT LA REVOLUŢIE? - Păi, măi fiule! m-am uitat la televizor şi-mi tremurau izmenele, da’ nu de bucurie!  ŞI TE-AI LUPTAT - Cu cine, că ţânţarii erau morţi de frig?

           Şi mi s-a făcut ruşine, adică unii mureau şi eu îl păzeam pe nea motoristul, să nu fugă la capitală?

           Nu ştiam că, a doua zi, urma să ratez şansa de a deveni martir, şi nu din cauză că eram curajos sau laş, ci pentru că aşa o fost să fie!

          Fiul meu nu a întrebat niciodată, nimic! Nici nu ştie faza asta! Nu-l interesează, deşi e născut în anul acela! Uite aşa participăm zilnic şi silnic, la istoria contemporană, în Pampers! Fiică-mea, da! m-a pus să-i povestesc! Trebuie să fie interesant, să auzi poveşti de adormit copiii!

            Dar să lăsăm asta pe mai târziu, când voi povesti ceea ce mă frâmântă, de atunci  şi până astăzi, legat de evenimentele din 1989, de la Constanţa. Ne revedem în următoarea postare - SĂ NU CREDEŢI DECÂT DACĂ VEDEŢI! ŞI NICI ATUNCI!

ADEVĂR SAU FĂCĂTURĂ ?!?( SAU, POATE, AȚI UITAT?!?)

ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI!

Decembrie 1989! Eram în portul Constanța, ambarcat pe un cargou, și lucram la o pompă! Am ieșit în careu, să iau aer, dar n-am apucat să deschid ușa de la compartimentul mașini, că am fost întâmpinat de strigăte de bucurie, iar colegii  de muncă se îmbrățișau. Era o atmosferă tipică unui final de meci, când echipa națională a bătut, și cum eu nu prea sunt fan... eram cât pe ce să intru la mine în cabină, la meci careul era plin tot timpul, când mecanicul doi a urlat la mine:

- A fugit Ceaușescu! Suntem liberi!

O clipă n-am înțeles cine a fugit și de ce suntem liberi, dar când am realizat adevărul, am crezut că –  mi ard urechile, deși nu-mi dădeam seama, pe loc, ce se petrece. M-am băgat și eu printre cei care stăteau cu urechile ciulite lângă un radio, nu-mi amintesc a cui era cabina, oricum nu avea importanță. Nu aveam nimic personal cu nea Nicu, dar cu vreun an în urmă avusesem de-a face cu oamenii lui, cu cei din Securitate! Întâmplarea fiind, acum, amuzantă, dar atunci n-a fost deloc! Iată de ce: pe-atunci eram, încă, motorist, fiind stagiar, pe nava pe care fusesem repartizat după absolvire!  O navă care ținea bine la drum, dar cu motor MAN Reșița, despre care am aflat că nu fusese vreodată omologat, la noi. Pe lângă faptul că, la pornire, pocnea tare, de parcă vroia s-o ia la fugă, câteodată se încăpățâna să nu pornească, destul de rar, dar așa făcea! Șeful mecanic, care luase nava din șantier, de când fusesese lansată la apă, îi cunoștea toate chichițele, de aceea participa la 90 % din manevre. Bun meseriaș, cu niște palme cât lopata, strângea șuruburile fără cheie dinamometrică, avusese grijă să ne învețe pe toți că, la manevre, să avem tot timpul buteliile de aer pentru lansarea motorului, pline ochi! Motivul – să avem aer de pornire, până pornim măgăoaia! Metoda lui dăduse, până atunci, rezultat, cu buteliile pline și compresorul de aer funcționând, n-am avut probleme! Până atunci! pentru că am plecat de la Tulcea, am ieșit în Marea Neagră, care chiar era neagră de supărare în ziua aceea, era pe picior de furtună! Șeful mecanic nu era la bord, era numai ofițerul mecanic trei, cu care făceam eu cart, un tip cu un an mai mare, ca promoție și doi, ca  vârstă!  Ghinionul făcuse să fim nevoiți să plecăm în grabă, așa veniseră ordinele, echipajul de la mașină fiind compus din noi doi și electricianul de serviciu!

Așa am ajuns în radă, la Constanța, unde am stat cam 4 ore, trebuia să stăm mai mult, dar, cum se eliberase o dană, am fost remorcați spre bazinul din fața Gării Maritime, unde am ajuns pe picioarele proprii, adică folosind motorul nostru principal! Numai că, odată intrați în bazinul respectiv, ca să frânăm, trebuia să folosim motorul navei, pe care tocmai îl oprisem, folosindu-ne, la înaintare, de inerția hudubăii, adică a vasului! Și atunci a început frumusețea - făcuserăm peste 10 lansări pe aer și motorul se făcea că ninge! Ioc motor, vorba turcului! Nu mai aveam aer în butelii, deși compresorul trăgea tare, dar nu suficient! Asta este, în situații din astea  încrucișezi brațele și începi să te rogi, poate n-o fi așa rău! Și, pentru că veni vorba de rugi, mi-am adus aminte un lucru- nu ne prea rugam noi, dar nici nu m-am simțit vreodată cu cuțitul la beregată, să n-o fac!

Izbitura ne-a cam dat de-a dura, n-a murit nimeni, a apărut și electricianul, care dormea, deși ar fi trebuit să fie cu noi, pe fază! S-a dus el sus, să vadă ce s-a petrecut, a revenit după vreo 10 minute, calm și liniștit, parcă venea de la tenis!

-Ei! Am intrat puțin în chei!

Când am ajuns și noi sus, “puțin“ era cam 4 metri, am dislocate niște blocuri de piatră, de cam un metru cub - bucata! Grație ofițerului de la punte, care a asigurat manevra, nu ne-am dus dracului, a reușit să intre între alte două nave, nu le-am găurit, doar am scos linia de cale ferată de la macaraua ce folosea la încărcatul vagoanelor de cale ferată! Numai pe partea dinspre mare, n-am reușit mai mult!

Nava noastră, biet vechi cargou de la o mie nouă sute toamna, avea, în prova, un găuroi de cam 1, 5 metri pătrați, de o formă neregulată, semăna cu un cartof stricat! De remarcat, am plimbat gaura aia, astupată așa prost, cei care au rezolvat-o, în stil românesc, au tăiat petecul din tablă groasă, exact de forma strâmbă, ca a găurii! N-au putut s-o taie rotundă, ovală, pătrată, o figură geometrică cumsecade, am ajuns râsul găurii de struț, prin Casablanca, Tanger și, apoi, la belgieni!

Revenind la poarta sărutului cu malul, nici nu le-am legat bine de țărm, și au și apărut  o duzină de securizați! Atunci am aflat și noi că Nea Nicu trebuia să apară a doua zi în port, la nu știu ce minune, iar noi eram tocmai buni de fript la proțap, în calitate de sabotori ai vizitei celui mai iubit fiu al poporului! Toți prezenții am dat cu subsemnatul, timp de șase ore, s-au comparat declarațiile și iar am luat-o de la capăt, poate recunoaștem! Ce naiba să spui altceva, decât că nenorocitul ăla de motor n-a vrut să mai pornească și ne-am cațărat pe uscat, în timp ce noi eram uzi?

N-a ieșit de-o mardeală, n-a ieșit de-o pușcărie! Între timp, s-a adunat tot echipajul, cum fusese stabilit, și ne-au dat afară din port, cu gaura aia meseriașă la vedere, astupată cum spuneam! Câteva ore mai târziu, pluteam prin Marea Neagră, spre Bosfor! Nu fusesem învitați la party cu nea Nicu, au preferat să scape de noi! Noi, să nu ne mai scăpăm pe noi, trebuia să dispărem, stricam peisajul,cu gaura noastră! Cheiul nu se mai cunoștea că fusese făcut bucăți, doar diferența dintre piatra veche și aia nouă se zărea, dar cred  că au vopsit-o, după ce am plecat noi! Cum au fost în stare să prindă cu agrafe ardeii grași, importați din Olanda, de-a înnebunit Nea, când a rămas cu agrafa-n mână! Sau cum se așezau știuleții aduși de pe ogoarele țării, să iasă, la vizită, recolta la hectar, acolo unde nu creșteau decât scaieți! Poate o să  povestesc, întro bună zi, cum am fost noi martori la deschiderea Canalului Dunăre - Marea Neagră, unde, întro singură zi, de dragul Tovarășului, unde era ditamai movila de moloz, cam de 5 metri înălțime, a răsărit, pe locul nivelat, hectare de gazon vesel, adus și plantat în sistem covor (adus rulat și întins peste gropi și văi)! Dar asta e altă poveste!

Pe vremea aia noi știam că avem, la fiecare 3-4 fraieri, un “ciripitor”! Dar se spuneau bancuri de toate soiurile și nu ne-a legat nimeni! Cei care nu cred, să rămână așa! E mai rău astăzi, când sunt ascultate, în neștire, telefoanele, iar GPS-ul spune unde te speli pe dinți în fiecare clipă! Zic asta, pentru că nu înțeleg ceva - știu de ani buni că mi se ascultă telefonul, dar ieri, pe când clămpăneam tastele, să mai scriu ceva, a sunat my fone, aflat la circa 1 metru de persoana mea! Când l-am luat în brațele mele iubitoare, era Bro Mare, care, puțin mirat, mi-a spus că n-a sunat el! Am închis și mi-a trecut un gând prin locul unde, de obicei, mai trec idei - nu cumva eu, fără să ating...? Corect, eu eram apelantul! Fără să mă apropii de telefon! O fi fost o atingere pe linia de troleu, via satelit! Cum s-a întâmplat, când, tot nemernicul meu de telefon, a sunat pe 03.30, pe cineva! Și nu dorm, cu el, sub cap, știu ce influență are câmpul electromagnetic asupra degenerenței umane! Sau când a răspuns o cucoană, m-a sunat un prieten, după care s-a reluat apelul și am răspuns moi! Să moară de râs prietenul în cauză, a crezut că-s damă de companie! De aia mă întreb - ce naiba speram în decembrie 1989, să fie mai rău ca atunci?  Stimabililor! că sunteţi de la operatorul de telefonie, sau de la trupele speciale, nu-i deranjaţi, barem, pe prietenii mei, mulţumiţi-vă cu mine!

Urmarea, în următoarea postare - ZORII IDIOȚI, AI DEMOCRAȚIEI RĂS-COAPTE!

O FLOARE PENTRU PĂRINȚI!

    Vreau, repede, o cafea, intru la barul din spatele pieții! N-am mai intrat aici de luni de zile, mi-a fost mai la îndemână să intru, pentru o banală cafea cu lapte, prin alte părți. Și nici nu mă înghesui să intru în astfel de instituții publice, altele decât cele unde își face de cap beția de putere!

            Nu e nimic schimbat de cum știu eu - aceleași mese și scaune, pereții îmbrăcați cu pânză pictată și încrețită, poate mirosul de fum mai estompat, de când s-a instaurat  domnia nefumătorilor, localurile sunt mai umane, iar cei ce lucrează acolo, nu mai put a nicotină stătută! Se bucură și ei, chiar dacă sunt fumători, nu se mai duc acasă, la copii, mirosind a drac înțărcat cu fum de țigară! Nu, să nu se bucure cei care au votat legea asta, ei încă mai fumează pe unde vor tricepșii lor! Dacă n-au frecat-o, ca pe mentă, să-mi spuneți mie cuțu-cuțu cos de alfa! S-au mirat și europenii - românii nu mai au cuști pentru nefumători! Alea mplasate, românește, în incinta unităților de alimentație publică și sonică (de  la sonați!)! Ca fost fumător, îmi vine să plâng când privesc în trecut - ba se interzice, ba se frăsuiește, ba se adaptează, ba se nimerește!

            Să revenim la curcile noastre, oile s-au împuținat simțitor, s-au dus la arabi, cu vaporul! Cu pluta, am rămas noi, duși din toate părțile! Și cum sorbeam din cafeaua relativ rece (tocmai ce apa fusese întreruptă, pentru avarie, iar curentul  n-a vrut să rămână mai prejos!), mă interlocutam cu patronul, cel care construise, împreună cu soția, hangarul de casă, ce adăpostea barul! Hai să fim indulgenți cu piața muncii, au mai fost și vreo 4 bețivi, ce-au tras la măsea!

            Am toată stima pentru cei ce FAC ! Cei care muncesc, crează, transpiră! În timp ce alții, din jur, îi critică și-i înjură, tocmai pentru că nu sunt în stare să facă  la fel! Chiar dacă nu sunt niște sfinți, mai scapă piciorul, totuși trebuie să le recunoaștem meritele și să-i încurajăm, nu să-i facem hoți și șmecheri, ăștia sunt alții!

            Și acum mă minunez cum au reușit să facă dintrun loc pustiu, cu un cofraj de ouă, pe post de casă, spațiul acela cu două nivele! Sau unul și ceva!  Nea Patronică  s-a băgat și-n canal, numai bani să iasă, ce dacă puțea! abia se păstra mai bine! Soața, de când au deschis barul, a stat numai în picioare, de-au pălit-o șalele ciufute, a ajuns pe masa de operație! Asta nu se pune! zice un muritor de râs, care se scobește, în gură, cu furca! Are bani!  Și tu de ce n-ai? poate pentru că ai mânile albe, fără bătături, sau vinete, de la sforăit în boscheți!

            Singura lor problemă era că nu puteau avea copii! Și cum pe alții în doare în... farafastâc! de copii lor, pe ei îi rodea dorința de a lăsa ce aveau, cuiva! Trec peste muncile lui Sisif Gornistul, adică pe lângă lunga perioadă de tratamente, și  mă opresc la operațiunea Monștrii, adică la înfierea unui copil, când toată lumea vrea contrariul, iar cei ce se ocupă cu asta, fac pe monștrii, speriind copii și eventuali părinți!

            Au reușit, cu greu, să ia o fată, un pui de om, negricios, cât să încapă în doi pumni ai tatălui de ocazie! Mama adoptivă era atât de bucuroasă, că nu mai vroia nimic! De asta s-a îmbolnăvit rău, de griji, dar, când și fetița a căzut la pat, n-a mai simțit nicio durere, era ca nouă!

            Cred că sunt doi ani, dacă nu mai bine, de când n-am mai văzut fetița. Ultima oară era un năpârstoc, un ghem de lână ce alerga de-a dura, abia un pui de om! Am mai fost la ei, la cafea, dar n-am avut ocazia să văd și fata, oricum, locul ei nu era în bar, printre bețivi! De aceea am auzit-o din casă, strigându-și părinții, de dincolo de ușa pe care nu avea voie s-o deschidă, nu trebuia să intre în local!

            Acum eram, din nou, la ei, nu-mi era gândul la fetiță, mă enervase un dobitoc, care cumpărase 100 metri pătrați de teren, cu deschidere la stradă - 4 metri și considera că își cumpărase și strada! Avusesem o problemă cu mașina, am lăsat-o acolo,  în stradă, nici prin minte nu mi-a trecut că bucățica aia de loc fusese cumpărată recent! Oricum, nu avea importanță, chiar să fi vrut și nu puteam să mut mașina! Nesimțitul, despre care am aflat că are trei fete care fac prostituție „pe-afară”, mi-a cerut să-mi iau  dricul de-acolo! Ditamai malul și idiot!

        Iată care era starea mea de spirit, într-o Românie transformată în pubelă, unde gunoaiele circulă, dezlegate, pe străzi, în timp ce oamenii normali stau închiși în case!

            Și atunci! ușa s-a deschis și s-a auzit un glas de copil vesel și sănătos - veneau de la școală, mamă și fiică!  Prin nu știu ce minune, amândouă semănau, parcă chiar erau mama și fiica! Fata crescuse, era cu două capete mai mare decât o știam, trăsăturile se schimbaseră puțin, fața i se  mai rotunjise - o frumusețe mică! M-am trezit că sunt surprins - ce trec anii!

            Nu-i mai tăcea gurița, dar nu spunea prostii, mai mult se agita! N-am văzut ce purta pe sub bluza albă lacrimă, după ce și-a scos haina groasă! Am întrebat-o dacă mă mai ține minte, s-a uitat, dintro parte, la mine, a dat din cap că nu!  Nu s-a intimidat deloc, a tras un scaun și s-a apucat să-mi spună ce-a făcut la școală. Brusc, mi-a spus că face gimnastică și a zbughit-o în camera ei, de unde s-a întors cu o medalie aurie, strălucitoare, pe care scria CUPA MICA  GIMNASTĂ, luată la Focșani cu lună în urmă! Uite unde stătea mica campioană, într-un bar!

            Eram împresionat, i-am cerut să stea să o fotografiez! A luat o poziție serioasă, din păcate, în fața grupului sanitar! Nu puteam să fac asemenea sacrilegiu, să înregistrez o minune, pe așa fundal! I-am cerut să se mute, s-a conformat, la fel de serioasă, abia atunci am observat costumul  de culoare roșie, de gimnast, de sub bluza albă! Doamne! ce copii se pot naște pe lumea asta! Inclusiv ai noștri!

            Mi-a trecut supărarea, dobitocul care m-a enervat, s-a dus! a rămas doar chipul unui copil înfiat, crescut cu grijă de doi oameni! Care ar fi putut deveni aurolac! Care ar fi putut fi violată, cine știe pe unde, la vârsta când alți copii se joacă cu păpușile! Care putea ajunge rău, din o mie de motive! Căreia i s-a dat o șansă și a muncit să se bucure de ea! Care duce o viață normală, întro lume anormală, poate născută din părinți anormali! Nu contează! Important e că dragostea unui om nu ține cont de sânge, nu ține cont de prejudecăți, nu ține cont de trecut!  Important e să meargă mai departe și să nu se oprească, așa cum, poate, a făcut mama ei adevărată!

               Mi-ar fi plăcut să o vedeți și voi, dar mi-e teamă de răutatea oamenilor, n-aș vrea să - i fac un rău, și celebritatea poate fi distrugătoare! Așa că păstrez fotografia pentru mine, ca un egoist bătrân ce sunt!

             Părinți, să vă trăiască floarea ce a crescut în curtea voastră și să vă bucurați de ea! Pentru că meritați! oameni buni! Doar pentru că m-ați făcut, pentru o clipă, să mă simt mic, față de marele vostru!