STRES-UL ȘI CONFUZIA

- Ai auzit? a murit Stăvărache! auzi, ca prin vată, glasul nevestei.

- Care Stăvărache? întrebă molcom, fără să ridice ochii din dosar.
   - Cum, care? Prietenul tău! Îl îngroapă mâine! Zic - ar fi bine să te duci, și tu, la înmormântare, că te știe lumea apropiat, și-or să bârfească, că faci pe indiferentul. Aș merge și eu, dar trebuie să mă învoiesc, și mi-e că, altă dată, nu mă mai lasă șeful, să plec. Du-te numai tu!

Lui Lulu nu-i pică bine – avea prea multe de făcut, să mai rupă și din timpul ăla prețios, ca să se ducă-n cimitir! Prieten - prieten, dar brânza-i pe bani! Și, dacă nu-i place lui Stăvărache, să nu vină, nici el, la înmormântarea lui Lulu!

A doua zi, se trezi spunându-și că uitase ceva, din ceea ce planificase, pe ziua aia. Abia pe la 10.00 își aduse aminte – trebuia să meargă la înmormântarea lui Stăvărache! Deși hotărâse că nu merge, își aduse aminte câte prostii făcuseră împreună, se înduioșă și-l apucă regretele - cum să nu fie alături de cel mai bun prieten al său, pe ultimul drum al acestuia?!? Cumpără două flori și-o lumânare și porni spre cimitir.

Ajunse foarte greu, datorită traficului de mașini și șoferilor zăluzi. De cum intră, zări convoiul mortuar, nu văzu pe nimeni cunoscut, dar nu dădu importanță aspectului și se vîrâ în rând. Pășind încet, spre mormânt, două lacrimi i se scurseră pe obraji – s-a mai dus unul! Se simți ceva mai singur, dar își aminti că uitase niște acte, acasă, extrem de necesare la ceea ce lucra, și gândurile îi fugiră spre alte zări. Din când, în când, arunca câte o privire către sicriul închis, total nemulțumit că nu apucase să-l mai vadă, pentru ultima oară, pe Stavărache. Se mustră că nu-l vizitase, de când aflase că acesta se îmbolnăvise, dar se scuza  că nu avea, de la o vreme, nici timp pentru el, sau pentru familie – rămăsese șocat când fie-sa îl prezentase pe logodnicul ei! Când naiba ajunsese fata la 27 de ani, fără să bage, și el, de seamă?

Gata! aproape că înmormântarea se terminase, așa că lăsă florile pe grămada de flori, care se adunase, uită să aprindă lumânarea, și se repezi spre poarta cimitirului.

La intrarea-n cimitir, alt cotegiu funerar, blocând drumul! Dădu să blesteme, dar zări, la un copil, în fața carului mortuar, fotografia lui Stăvărache - oups! greșise mortul! Se uită la ceas, dădu din mâini, nesigur pe el, dar își zise că, dacă tot pierduse două ore, ce mai contează 3, pierdute?

Își aminti că florile stăteau la capul unui cetățean, care îi era străin, așa că fugi repede la mormîntul anterior, unde nu mai rămăseseră decât groparii și văduva îndoliată:

-Nu vă supărați, dar ați putea să-mi dați florile, alea două, înapoi? Că nu vă mai trebuie, aveți destule! Eu am greșit adresa, din cauza stres-ului!

MIGRAȚIE JUSTIFICATIVĂ

      Unei minți încordate i-a fătat creierul să-și facă agenție de plasare a forței de muncă în străinătate! Până aici, nimic nou sub soare! Numai că genialul nu s-a adresatoam enilor, ci animalelor, pentru că a auzit că nici astea nu mai au încredere în statul român. Au fost atât de mulți neîncrezători de inițiativă, care i-au urat falimentul, încât, bietul de el, era cât pe ce nici să nu deschidă!

            Primul s-a înființat câinele, cu coada-ntre picioare și urechile pleoștite, sugerând pe marele timid, nu lătrătorul de mare clasă, în numele partidului:

            - Vreau să emigrez, nu mai e de stat aici, toată lumea linge același os și eu nu mai apuc! Am auzit că, afară, câinii umblă cu colaci în coadă, nu ca la noi, cu râie. Nu mai vreau să latru în pustiu, tot nu mă ascultă cineva, s-au ivit tot soiul de lătrători, cărora le taie statul frunză din plin! Și mi-e teamă de chinezi,  au început să vină, să muncească la noi, că javrele noastre nu mai vor pe bani puțini! Mă duc, să mușc în altă parte, unde mi se respectă drepturile chinologice și pot purta zgardă, fără TVA! Să port botnița, pe carne macră, nu pe minciuni sfruntate! Dacă e nevoie, mă duc și în Groenlanda, numai să nu îmi mai înghețe sufletul, pentru ziua de mâine, care nu vine nici poimâine!

            După câine, sosi, torcând, pisica:

         -Aș vrea și eu, să miorlăi la altă masă, că mulți pureci, pe-aici, nu mai fac! Toate paparudele își ling blana și dau din funduleț, de cad în nas motârlanii. Tot stând cu urechile ciulite, să mai prind, și eu, ceva, mi-e frică să trec și strada, să nu mă calce vreu avion violator, și pedofil, pe deasupra, că pe dedesupt, toți sunt niște îngroapă ce îngroapă mâța. Fac mișto, șoarecii, de mine, zic că nici ghiare nu mai am, mi le-au tăiat de tot! Iar dinții, dinții s-au dus, nu mai sperii niciun bulan de pui mort în incubator. Care-va-să-zică! vreau o blană nouă și puțin parfum pe vârful cozii, că aici, mâțele sunt doar în călduri! Și  sunt doar animale  de companie cu pretenții.

            După plecarea ei, se ivi un duet de șoareci:

            - Noi vrem undeva, la soare și plajă! Că ne-am săturat să roadem hârtie din arhive și pungi de plastic ecologice, din tomberoane. Și, unde ne ducem, dăm numai peste șobolani! Nici mâțele nu ne mai vânează, zic că suntem sub nivelul lor intelectual! Cașcavalul, îl iau alții! Pe noi ne îmbie doar cu grăunțe otrăvite și pline de E-uri! Ne-am săturat să masticăm în gol, vrem să avem, și noi, drepturi, ca orice găină!

            Nu dură mult, după plecarea lor, că veni și porcul, supărat foc:

            -Nu mai stau o clipă aici, unde toți porcii s-au ajuns! Numai că, la ăștia, nu dă pesta peste ei, da’ dă boala vacii nebune! Uite ce-au făcut din țara asta: peste tot, doar cocine, cu piscină Ce contează în ce mocirlă, te scalzi, dacă nu ajungi cărnați! Dacă ar fi după mine, am o listă lungă cu cei care ar trebui asomați. Cum, pupezii! toți îngrășații peste noapte, au ajuns să guițe despre democrație? Vedeți! dacă nu li se pune niciun belciug, în nară? Ar mânca și-un ..., numai să crape-n ei! Noi, porcii de obârșie înaltă, vrem să emigram acolo unde sunt cât mai puțini porci, că de-ai noștri, ne-am săturat!

            După porc, veni oaia:

       -To behehe or not to behehe? De când am ajuns noi etalonul prostiei, mă rog? Păi !voi nu vedeți câtă prostie au unele, și nu-s nici vaci, nici oi? Cum să înțelegi una ca asta: “a păstori” sinonim cu „a ciobăni”? Adică, prin conjugare iese frumos: eu ciobănesc, tu ciobănești, el/ ea ciobănește! Noi ciobani, voi, ciobani, ei/ ele ciobănește! Că așa ne-au tuns, ciobănește! Mânca-mi-ar cașul și urda! Mămăliga mamii lor! În lâna bunicilor lor! Să nu pui parul, din lemn de corn, pe bucile lor? Să nu-i aduni la stână și să le dai mielul? Auzi! n-ai un loc în Australia? că putem, după ce-am pățit în ultimii 30 de ani, să facem și pe cangurii!

        Vaca sosi legănându-și talanga și dosul, în stilul ei caracteristic, de divă pe bălegar:

            -Sunt gata să mă sacrific și să mă dau la toți încornorații, numai de scap din ieslea asta! Ăștia nu mă mai mulg, că au au de unde mulge, și fără supt-semnata! Dar vor câte doi viței, pe lună! Că pe Marte, nu-au belit, încă, nimic! Și cu secetele astea, rămân stearpă, nu mai fac nici ouă de pichire! Auzi, ce le-a trecut prin minte!– să-mi pună sonerie și să-mi ia talanga! Da’mă pun să plătesc o taxă pe sonerie! Vacă proastă, ce mai! nu știu să dau cu cornu’! Iese laptele deja smântânit, la așa vremuri! Mă înțelegeți? eu vreau să nu mugesc degeaba, ci pe bani!

         Ultimul apăru melcul, abia trăgându-și sufletul:

-Bine că am ajuns la timp! Am luat trenul, dar m-am plictisit de numărat copacii de pe marginea drumului, așa că m-am dat jos și am luat-o la pas! Că avea trenul întârziere, o să ajungă mâine, la viteza care merge! Mai să-și dea duhul, vrând să mă întreacă! De altfel, eu am ajuns cap de afiș: după mine, se fac autostrăzile, spitalele și legile! Cică toate se mișcă cu viteza melcului castrat! Mă rog! castratul nu sunt eu! Și cine își mai cară, azi, casa luată prin Prima Casă, în cârcă? Nu am nicio șansă, să-mi reabilitez cochilia, la câte bale lăsa ăștia! Vreau să merg la Formula 1! Să știe lumea că melcul din Carpați e legat la Antene, de aia nu vede înainte! Știi ceva, șefu’? nu poți mata să muți toate animalele astea, din țara asta, ca să putem munci, și noi, liniștiți?

JUDECĂTORUL

     -Ce vă uitați, ca Blegovici, la mine? Mă țin de cuvânt și vă spun, și-n seara asta, o poveste! Să nu mi stați cu capu-n telefon și să ziceți că am ieșit, iar, la o bere! Numai că, de data asta, nimic nu e inventat, cum credeți de obicei, abia ce am aflat de cele întâmplate. Și din sursă sigură! Doar că unuia dintre noi, n-o să-i placă. Mai bine tac și povestiți voi ceva! Hmm! văd că vreți cu tot dinadinsul să aflați, cred că, în loc să vă potolesc, mai tare v-am stărnit curiozitatea. Și cum rămâne cu cel care va fi afectat, hai?

       Ceilalți protestară, în frunte cu Țuțu, liderul neoficial al grupului, așa că povestitorul începu să depene întâmplarea:

-A  fost odată, ca niciodată, un judecător foarte cinstit, pe care nimeni nu-l prinsese vreodată cu cel mai mic amănunt necurat. După ce ieșise de pe băncile facultății, cei apropiați îl convinseseră că doar postul de judecător i s-ar fi potrivit. Prin urmare, anii următori făcu tot ce omenește, și legal, fusese - învățase pe brânci, mâncase, pe sărite, dar reuși să ia examenul, care-i stabili destinul. Nu trebuie ignorată poziția părinților săi, care-l sprijiniseră moral și material, pe tot parcursul acelor ani, mai ales că aveau o situație financiară deosebită, respectiv o avere realizată cu multă sudoare, dar și influențată de o serie de evenimente politice. Abia după ce luase examenul, se trezi că, până atunci, ce învățase, fusese puțin, în comparație cu ce urmase. Dar, în final, ajunse judecător!

Intrasingența sa, judecată, de mulți, ca fiind exagerată, i-a adus porecla de “Închizitorul”, dar asta nu l-a împiedecat niciodată să-și facă treaba în mod corect și cu mult discernământ. Doar că, uneori, gurile rele spuneau că aplica litera legii mult prea drastic, chiar la maximum, de parcă cei ajunși în fața lui nu ar fi fost oameni, ci marionete! Era suspectat că nu are pic de suflet și că, dacă legea i-ar fi cerut-o, nici pe mumă-sa, nu ar fi iertat-o!

Mulți, și multă vreme, încercaseră să-l cumpere, dar nu reușiseră. Toate cursele fusese dejucate sau ignorate, iar el evita, cât mai mult, să-și facă prieteni - ținea foarte mult la poziția lui, pe care n-ar fi dat-o nici pe tot aurul din lume! Simplu – se simțea zeu, în cerul lui!

După lovitura de stat, se trezi numit în cea mai mare funcție, la care putea să viseze – i se ceruse să judece grupul de persoane, care organizase fuga dictatorului, tentativă care fusese dejucată chiar de unii care făceau parte din acest grup. Cum, în acele momente, orice ezitare i-a fi putut fi fatală, acceptă, fără să se gândească la consecințe! La urma - urmei, era o avansare și-o recunoaștere a meritelor sale!

Șocul veni în aceeași zi – pe lista celor ce urmau să fie ”judecați”, figura tatăl său! Avea, acum, o problemă – să refuze, era prea târziu! Să continue, nu putea să-l salveze pe părintele lui! Înțelese că, cine venise cu propunerea ca el să fie responsabil, îi întinsese o cursă – dacă ierta pe cineva, mai ales pe taică-său, intra în gura lupului! Dacă îl condamna, alături de ceillalți, rămânea cu o conștiință super - pătată, că și-a ucis tatăl! Dacă încerca să-l salveze, ar fi căzut odată cu el! Orice ar fi făcut, probitatea lui ar fi fost pusă la îndoială! Undeva, cineva, își freca, satisfăcut, mâinile – îl prinsese în capcană! Că se dorea achitarea celor din grup, era exclus – dovezile erau covârșitoare!

Alese o cale de mijloc, lăsând o umbră de îndoială – îi condamnă pe toți ceilalți, înafară de părintele lui, unde se autorecuză! Din motive evidente!

Tatăl său muri doi ani mai târziu, în inchisoare, datorită unei pneumonii. De la proces, judecătorul rupsese orice legătură cu familia sa, așa că nu află nici când muri maică-sa. Între timp, accensiunea lui fu rapidă, ajungând la cel mai înalt nivel! Și la bunăstarea pe care și-o dorea! În plus, își păstră și porecla de “Închizitor”! Nu avea nicio importanță, că nu prea avea pe cineva în preajma sa. 
Printre cei condamnați atunci, era și bunicul meu, de la care am aflat întreaga poveste! Și care mi-a spus că omul are un așa suflet, că și-ar vinde și copilul, numai lui să-i fie bine!

Se lăsă tăcere! Țuțu, capul răutăților, nu scoase un cuvânt – el era singurul, al cărui părinte era judecător! Și, pe undeva, trebuia să recunoască că există mult adevăr în povestire, la care nu se gândise până atunci! 

FĂT- FRUMOS ȘI MEDITAȚIA VETEI

          Fătucile stăteau la soare și se holbau, fiecare, în telefonul personal, semn că socializau cumplit! Erau în poziția asta de mai bine de 3 ore, timp în care soarele se mutase cu câțiva metri mai la deal, dar ele nu observaseră încă - astrul se săturase să le bronzeze fundurile. Abia când primii stropi de ploaie le udară cârlionții, trebuiră să cedeze în fața inevitabilului, adică să se refugieze sub o salcie foarte pletoasă, ce nu mai fusese la tunsă de vreo 30 de ani, și care adăpostea o bufniță sătulă până-n gât de destăinuiri. Cum bătrâna salcie nu permitea să treacă strop, printre frunzele sale, ploaia de vară nu cauză decât o stare de limbariță, total neobișnuită la tinerele domnișoare:

- Fetelor, dacă tot suntem sechestrate aici, și n-avem nici semnal, ce-ar fi, până trece ploaia, să ne strâmbăm și noi, și să discutăm probleme de viață! veni cu propunerea mintoasa grupului, singura care luase bac-ul din prima.

- Minunat! Huge! Cool! săriră celelalte, deși nu păreau foarte entuziasmate. - Să vorbim despre bărbați!

Propunerea fu primită cu aplauze, speriind biata bufniță, care fu nevoită să se trezească.

- Cum ați vrea voi, să fie iubitul vostru?

- Eu visez să vină ca un prinț, pe un cal alb! Cum mi-a spus mama că visa și ea, când era ca mine!

- Prostii! poate să fie și prinț, sau șeic, că ăștia e mai bogați, dar nu vreau cal, că balegă!

- Nu vrei să fie ceva romantic? Să vină să te ia pe calul lui și să te ducă la un castel?

- De luat, mă ia oricum, dar treaba cu castelul nu-mi place, că are mucigai! Și fantome! Mă mulțumesc cu o cabană la munte! Și o căsuță de vacanță, la mare!

- Eu nu vreau la mare, că mă bate soarele-n cap! Dar el poate să se ducă, să fie bronzat, și cu cubulețe, pe burtă! Să se ducă la sală și să câștige bine!

- Să nu fim proaste - să aibă bani!  Frumos și cu bani! Ce-am putea dori mai mult?

- Eu vreau ceva romantic- să mă dezbrace pe malul Nilului și să facem prostioare!

- Și să vină crocodilii și rechinii, să vă strice momentul culminant! Dacă vrei romantism din ăsta, de ce nu v-o puneți la Grădina Zoologică? E mult mai palpitant! Ce tot îi tragi, cu romantismul? Ce, ești bunică-ta?

- Eu visez să găsesc un tip elegant și cu mult umor! Să mă facă să râd! Dobitocii de pînă acum, nu știa decât - jos textila! După care uitau de ce sunt acolo! Unul, nu știe să comenteze ceva, un meci de fotbal, o bătaie de aripi, zborul pinguinilor spre Ecuator! Sunt în stare să te dezbrace cu o mână, în timp ce folosesc celalalte două, să-ți trimită un mesaj!

- Am văzut, azi, un tip, să moare gogoașa lui Stancu! Avea un motor super tare și niște tatuaje, lux! Nici nu m-a văzut, cred că eram una cu zidurile! Da’ fain, tipul! Așa un bărbat, mi-aș dori, nu un leșinat care doarme-n oliță!

- Proști mai e bărbații ăștia, nu văd fete ca noi! Nu ne înțeleg sufletul, care ne e ca o...! Zi, fată, cum e, că mie nu-mi vine pe vorbitor!

- Să nu ne facem iluzii - suntem prea multe femei, la câți bărbați sunt pe lumea asta! Și nici nu-s toți, bărbați!

- A trecut ploaia! Să mergem să visăm în altă parte! Ce subiect tâmpit! Uite! de aia nu vreau să conversez, că nu ajungem nicăieri!

După plecarea lor, Veta, bătrâna bufniță, vru să adoarmă la loc, dar nu reuși – ce auzise, mai auzise și altă dată, dar tot nu se împăca cu asta:

„ Nu mai vor nici prinți, călare pe cai albi! Care, fie vorba-ntre noi! nici nu mai există! Și nici nu vor exista vreodată, decât în imaginația unora! Cam așa gândeam și eu, la vârsta lor - visam un vultur, care să mă ducă de-aici și să mă facă prințesa lui! Și, uite-așa, tot visând, am rămas cu ochii după vultur - bulbucați! În locul lui, a apărut un lăstun, care nu mi-a adus decât belele! Cum o să li se întâmple și fetelor astea, că doar nu e plină lumea de șeici! Una, n-a zis că-și dorește un băiat muncitor, care să n-o bată, când vine beat de la bufet! Și care să n-o-nșele cu vecina, sora sau cumnata! Și care să-i aducă banii toți, nu să-i joace la aparate! Ce ți-i și cu oamenii ăștia - visează numai la prostii! Ca, de exemplu, la prinți, călări pe cai albi, cu mănuși și ciorapi albi!”