JUDECĂTORUL

     -Ce vă uitați, ca Blegovici, la mine? Mă țin de cuvânt și vă spun, și-n seara asta, o poveste! Să nu mi stați cu capu-n telefon și să ziceți că am ieșit, iar, la o bere! Numai că, de data asta, nimic nu e inventat, cum credeți de obicei, abia ce am aflat de cele întâmplate. Și din sursă sigură! Doar că unuia dintre noi, n-o să-i placă. Mai bine tac și povestiți voi ceva! Hmm! văd că vreți cu tot dinadinsul să aflați, cred că, în loc să vă potolesc, mai tare v-am stărnit curiozitatea. Și cum rămâne cu cel care va fi afectat, hai?

       Ceilalți protestară, în frunte cu Țuțu, liderul neoficial al grupului, așa că povestitorul începu să depene întâmplarea:

-A  fost odată, ca niciodată, un judecător foarte cinstit, pe care nimeni nu-l prinsese vreodată cu cel mai mic amănunt necurat. După ce ieșise de pe băncile facultății, cei apropiați îl convinseseră că doar postul de judecător i s-ar fi potrivit. Prin urmare, anii următori făcu tot ce omenește, și legal, fusese - învățase pe brânci, mâncase, pe sărite, dar reuși să ia examenul, care-i stabili destinul. Nu trebuie ignorată poziția părinților săi, care-l sprijiniseră moral și material, pe tot parcursul acelor ani, mai ales că aveau o situație financiară deosebită, respectiv o avere realizată cu multă sudoare, dar și influențată de o serie de evenimente politice. Abia după ce luase examenul, se trezi că, până atunci, ce învățase, fusese puțin, în comparație cu ce urmase. Dar, în final, ajunse judecător!

Intrasingența sa, judecată, de mulți, ca fiind exagerată, i-a adus porecla de “Închizitorul”, dar asta nu l-a împiedecat niciodată să-și facă treaba în mod corect și cu mult discernământ. Doar că, uneori, gurile rele spuneau că aplica litera legii mult prea drastic, chiar la maximum, de parcă cei ajunși în fața lui nu ar fi fost oameni, ci marionete! Era suspectat că nu are pic de suflet și că, dacă legea i-ar fi cerut-o, nici pe mumă-sa, nu ar fi iertat-o!

Mulți, și multă vreme, încercaseră să-l cumpere, dar nu reușiseră. Toate cursele fusese dejucate sau ignorate, iar el evita, cât mai mult, să-și facă prieteni - ținea foarte mult la poziția lui, pe care n-ar fi dat-o nici pe tot aurul din lume! Simplu – se simțea zeu, în cerul lui!

După lovitura de stat, se trezi numit în cea mai mare funcție, la care putea să viseze – i se ceruse să judece grupul de persoane, care organizase fuga dictatorului, tentativă care fusese dejucată chiar de unii care făceau parte din acest grup. Cum, în acele momente, orice ezitare i-a fi putut fi fatală, acceptă, fără să se gândească la consecințe! La urma - urmei, era o avansare și-o recunoaștere a meritelor sale!

Șocul veni în aceeași zi – pe lista celor ce urmau să fie ”judecați”, figura tatăl său! Avea, acum, o problemă – să refuze, era prea târziu! Să continue, nu putea să-l salveze pe părintele lui! Înțelese că, cine venise cu propunerea ca el să fie responsabil, îi întinsese o cursă – dacă ierta pe cineva, mai ales pe taică-său, intra în gura lupului! Dacă îl condamna, alături de ceillalți, rămânea cu o conștiință super - pătată, că și-a ucis tatăl! Dacă încerca să-l salveze, ar fi căzut odată cu el! Orice ar fi făcut, probitatea lui ar fi fost pusă la îndoială! Undeva, cineva, își freca, satisfăcut, mâinile – îl prinsese în capcană! Că se dorea achitarea celor din grup, era exclus – dovezile erau covârșitoare!

Alese o cale de mijloc, lăsând o umbră de îndoială – îi condamnă pe toți ceilalți, înafară de părintele lui, unde se autorecuză! Din motive evidente!

Tatăl său muri doi ani mai târziu, în inchisoare, datorită unei pneumonii. De la proces, judecătorul rupsese orice legătură cu familia sa, așa că nu află nici când muri maică-sa. Între timp, accensiunea lui fu rapidă, ajungând la cel mai înalt nivel! Și la bunăstarea pe care și-o dorea! În plus, își păstră și porecla de “Închizitor”! Nu avea nicio importanță, că nu prea avea pe cineva în preajma sa. 
Printre cei condamnați atunci, era și bunicul meu, de la care am aflat întreaga poveste! Și care mi-a spus că omul are un așa suflet, că și-ar vinde și copilul, numai lui să-i fie bine!

Se lăsă tăcere! Țuțu, capul răutăților, nu scoase un cuvânt – el era singurul, al cărui părinte era judecător! Și, pe undeva, trebuia să recunoască că există mult adevăr în povestire, la care nu se gândise până atunci!