STRES-UL ȘI CONFUZIA

- Ai auzit? a murit Stăvărache! auzi, ca prin vată, glasul nevestei.

- Care Stăvărache? întrebă molcom, fără să ridice ochii din dosar.
   - Cum, care? Prietenul tău! Îl îngroapă mâine! Zic - ar fi bine să te duci, și tu, la înmormântare, că te știe lumea apropiat, și-or să bârfească, că faci pe indiferentul. Aș merge și eu, dar trebuie să mă învoiesc, și mi-e că, altă dată, nu mă mai lasă șeful, să plec. Du-te numai tu!

Lui Lulu nu-i pică bine – avea prea multe de făcut, să mai rupă și din timpul ăla prețios, ca să se ducă-n cimitir! Prieten - prieten, dar brânza-i pe bani! Și, dacă nu-i place lui Stăvărache, să nu vină, nici el, la înmormântarea lui Lulu!

A doua zi, se trezi spunându-și că uitase ceva, din ceea ce planificase, pe ziua aia. Abia pe la 10.00 își aduse aminte – trebuia să meargă la înmormântarea lui Stăvărache! Deși hotărâse că nu merge, își aduse aminte câte prostii făcuseră împreună, se înduioșă și-l apucă regretele - cum să nu fie alături de cel mai bun prieten al său, pe ultimul drum al acestuia?!? Cumpără două flori și-o lumânare și porni spre cimitir.

Ajunse foarte greu, datorită traficului de mașini și șoferilor zăluzi. De cum intră, zări convoiul mortuar, nu văzu pe nimeni cunoscut, dar nu dădu importanță aspectului și se vîrâ în rând. Pășind încet, spre mormânt, două lacrimi i se scurseră pe obraji – s-a mai dus unul! Se simți ceva mai singur, dar își aminti că uitase niște acte, acasă, extrem de necesare la ceea ce lucra, și gândurile îi fugiră spre alte zări. Din când, în când, arunca câte o privire către sicriul închis, total nemulțumit că nu apucase să-l mai vadă, pentru ultima oară, pe Stavărache. Se mustră că nu-l vizitase, de când aflase că acesta se îmbolnăvise, dar se scuza  că nu avea, de la o vreme, nici timp pentru el, sau pentru familie – rămăsese șocat când fie-sa îl prezentase pe logodnicul ei! Când naiba ajunsese fata la 27 de ani, fără să bage, și el, de seamă?

Gata! aproape că înmormântarea se terminase, așa că lăsă florile pe grămada de flori, care se adunase, uită să aprindă lumânarea, și se repezi spre poarta cimitirului.

La intrarea-n cimitir, alt cotegiu funerar, blocând drumul! Dădu să blesteme, dar zări, la un copil, în fața carului mortuar, fotografia lui Stăvărache - oups! greșise mortul! Se uită la ceas, dădu din mâini, nesigur pe el, dar își zise că, dacă tot pierduse două ore, ce mai contează 3, pierdute?

Își aminti că florile stăteau la capul unui cetățean, care îi era străin, așa că fugi repede la mormîntul anterior, unde nu mai rămăseseră decât groparii și văduva îndoliată:

-Nu vă supărați, dar ați putea să-mi dați florile, alea două, înapoi? Că nu vă mai trebuie, aveți destule! Eu am greșit adresa, din cauza stres-ului!