TOCMAI CREDEAM CĂ AM TERMINAT SUBIECTUL!

M-am bucurat degeaba, că am terminat cu strânsu-n spate – mi-e sortit să devină  boală cronică!

Astăzi, pe leșinătura asta de vreme, m-am dus la piscină, dincolo de calea ferată! Când mă întorceam, am prins roșu, la trecerea de cale ferată fără bariere. Mai să dau buzna peste șine! noroc că mașina de vizavâț a oprit, lucru care m-a pus pe gânduri, băgându-mi piciorul în frână! În genul cum își bagă toată lumea, picioarele, când nu-i convine ceva!

Regulamentar, am așteptat să treacă trenul, cunoscut fiind că avem cele mai rapide căi ferate, dacă ne luăm după cum o iau la vale. Trebuie să fii neam-prost, să nu respecți trenul care vine-vine-vine, calcă totul în picioare, dar are întârziere de-ți vine să pleci pe jos. Cum garniturile de tren au maximum 3 vagoane, cu tot cu cel al “nașului”, nu mă așteptam să treacă sute de vagoane, dar se pare că nu vroia să vină nici unul. Cozile la așteptat s-au majorat, cum se majorează cam multe pe la noi, dar trenul cu dichis, nici să apară! Să zici că abia plecase din Iași și avea, conform obiceiului, întârziere!

M-am scărpinat unde nu mă mănâncă și mi-am spus că, de-atunci, trecem de vreo 6 ori, dus-întors, peste caielele ferate, dar m-am potolit - în țara asta, unde vrem să reformăm totul, de la zero, mai puțin restul, trebuie să respecți legea!

După ce a trecut de Focșani, s-a ivit și amărâta aia de locomotivă, pe care o așteptam. Așteptarea a fost benefică, am avut timp să urmăresc niște păsărele, care se găinățau pe mașinile noastre, și să mă întreb unde pixul lui Băsescu! sunt trenurile alea lungi, de marfă și de călători, care rupeau șinele în urmă cu vreo 30 de coți? Că de dispărut din peisaj, au dispărut ca luate de tsunami! Plus că mi-a trecut prin scăfârlie că degeaba avem treceri de cale ferată, dacă nu avem și trenuri care să treacă prin desiș! Plus că ce mama dracului fac ăștia, au trei locomotive și-un vagon din deșeuri, și noi stăm ca dobitocii, să treacă măgăoia, cum vrea ea, adică la pas?

Măgăoaia trecuse , da’ nu prea departe, vreo 60-70 metri, de la trecere. Chestia aia roșie pulsa în continuare, semn că nu trecuse nimic. Abia atunci am văzut grupul de portocalii, care se sprijineau în ceva care aducea a sapă, dar nu semăna. Le-am fript o poză, taman când măgăoaia a făcut stânga -mprejur, din motive temeinice, cum ar fi frica de portocalii. S-a întors de unde venise și tot n-am înțeles ce se întâmpla!

Bleg, fiind, am așteptat să se fâțâie lumina albă fremătătoare, că alea roșii sucombaseră deja, dar alba n-avea niciun gând! După ce a demarat vis-a-visul, m-am prins - puteam să stau doi ani, acolo - becul sau felinarul alb, se arsese!

Spre marea bucurie a nervilor mei opăriți, un nene de pe sensul opus a forțat depășirea pe sensul lui, moment în care tensiunea mi-a luat-o razna - nu mă așteptam să-mi radă fața, mai credeam că eram îndreptățit să șofez calm, pe sensul meu, unde se fofilase dumnealui! După cca 500 metri șanțuri, inima mea inimoasă a revenit pe poziție, exact cât să prindă momentul când o tanti a ieșit cu găleata de zoaie, s-o toarne-n mijlocul drumului! Și eu, care credeam că are toată lumea, canalizare! Bine c-am văzut-o!

Senzațiile tari au continuat – la piață, două cisterne alunecau pe stradă, dar nu mult, că pe trecerea de pietoni s-a aruncat un nene chior! Un câine a prins momentul, să treacă și el, pe trecere, civilizat, ba chiar l-a depășit pe nenea - Zglobiul, dovedind bună creștere maidaneză! Scena i-a permis unui mârlă, să iasă din piață, cu tigaia  lui pe roți,  să întoarcă pe unde nu se întoarce, și să se vîre printre noi, în ordine analfabetică și total strâmb! M-am bucurat, în continuare, de clipe de desfătare, în care am admirat trecerile de pietoni, timp în care mă târam în spatele cisternelor burtoase.

Pe la  biserica Sf. Spiridon, uite că cei care stau în lopată s-au înmulțit – dimineață, când am trecut, era doar unul, c-un con de semnalizare! Acum, sunt șase - șase, poartă-n casă! Bineînțeles, fiind spre sfârșitul programului, trebuie să oprim și să așteptăm să se dea jos de pe lopată! Ați observat ce vitezomani sunt ăștia, care ne sparg drumurile? Zici că-s termite bete, după ce au fumat „iarbă”!

Peste alte 200 metri, o altă echipă toarnă asfalt – dimineața, doar blocaseră drumul, acum, primiseră și materia primă! Nu-i decât ora 16.00 și e lumină! Mai au timp, până la anul, să astupe șanțul făcut acum 8 zile, pe ceas! Ajuns în fața porții mele, nu-mi vine să cobor – dacă se mai întâmplă ceva?

Cică să ții regim, să trăiești 1000 de ani! Poate viață de morcov, sub pământ!

MĂ STRÂNGE-N SPATE? ȘI CE DACĂ?

Cum e treaba cu strânsu-n spate? E cum te strânge-n gheb, când intri-n depășirea unei mașini, și când ajungi în dreptul ei, se deschide portiera și coboară persoana născută la Chioreni, comuna Tăntălăi! Nu! nu e ca gerul polar, nici ca briza mării, doar că solicită, urgent, o oliță!

Chestia cu strânsu-n spate a devenit proverbială la români – îți rămâne cămașa mică, din orice! Te jenează la mers și chiar la gândit, de aceea noaptea se poartă pija-moale, să nu strângă-n spate! Senzația de presiune dorsală apare foarte des: la creșterea  salariilor și-a pensiilor, la scăderea prețului la carburanți (sâc!), la moțiunea de cenzură, la curent și la curent electric, plus gaze naturale! De ce? Pentru că fiecare nenorocire nu vine singură: creșterea veniturilor e urmată de mii de creșteri de prețuri, scăderea prețului la carburanți, e urmată de creșterea prețului la carburanți, moțiunea de cenzură aduce doar fâsuri pe băț, curentul face torticolis, iar curentul electric și gazele noastre, ne fac găuri în pungă!

Se pare că spatele a fost făcut special pentru probleme grave: pe lângă strânsu-n spate, mai e dusul în spate, de unde calul, asinul și boul au strânsuri în spate. Cum avem și noi, care cărăm măgari în spate. Măgari, pe care nici în spate, nu îi doare!

Ca să nu mă duc prea departe, (cum e obiceiul acum, să întrebi unde și-a făcut concediul și să ți se răspundă - La Miami Bitch, deși persoana nici n-a ieșit din curte, dar a studiat harta, pe net, din Burubumbu), vă anunț că mă strânge-n spate loco! Puteți spune, spaniolește, că sunt și loco, că nu mă supăr, pe lângă ce se împlântă în jurul meu, eu cred că devin normal.

Loco înseamnă spațiul meu vital, care cuprinde olecuță de oraș, bașca împrejurimile, unde existența a devenit ceva extraordinar de nemaipomenit de ciudată: nu trebuie să circul mult, ca să mă strângă-n spate! De example! că să mă..., pe mine, ca alții, vroi să întreb că care-i treaba cu canicula care a strâmbat drumurile, de-ți sare volanele, în cap? Și cu volanele în cap, lesne dai în gropi! Știu! sunt obsedat de chestia cu drumurile noastre netoate, dar ultima bucurie, asta cu volanele, este că nu se găsește vreun deștept, să lase marcarea trecerilor de pietoni și să bage Gillette-ul în dâmburi, să nu-mi mai hâiesc regiunea cervicală, la trecerile de nivel! Aha! mă zgâlțîie cineva de pantaloni - da’ cine, după aia, face neted, cu sucitorul? Păi! eu cred că tot ăia care au n-au asanat mlaștinile din carosabil! Ehei! bate-mă, fă gură, că ți-oi da friptură! îmi răcesc gurița de pomană!

La un grătar, duminică, strânsu-n spate n-a sosit de la răcitura vremurilor, cum era de așteptat, ci de la spusele unui românaș revoltat: are, omul, un petec de pământ, și, cum nu are ajutor social, face grădinărit pe el. Numai că-l și păzește, are un pui de casă, pe el, deși n-are curent electric, să țină puiul la clocit. Îmi povestește că Poliția nu-și face treaba, trec pe lângă hatul lui, în fiecare seară, la furat, 10-20 de căruțe, și nu le oprește nici Puiul Pădurii! Să nu-l întreb cine e-n căruță, cine-n teleGuță, nu vede fără ochelari, ultima dată când a văzut, era să rămână doar cu ochelarii, fără tarla și porc în bătătură! Montase, jupânul, o celulă solară, care-i bătea în ochi pe hoți, ăia i-au semnalizat, să-și ia felinarul, acasă,  că-i jenează la mers. Ce era să facă? L-a scos și umblă cu lumânarea, noaptea! Dar nu-l calcă hoții! Și tace, ca să nu-l calce căruța, când doarme!

L-am întrebat ce anume se fură - mi-a spus că TOT! Din primăvară, până dă gerul, căruțele colindă și rad tot ce prind: lucernă, pepeni, legume, fructe, porumb, struguri, paznici și băgători de seamă! În timp ce mașinile de poliție gonesc pe drumuri, la vânătoare de șoferi, blegi și alte orătănii! Le e frică, și lor, să alerge după hoți, că E mulți și răi!

 Așa mi-am adus aminte de-o întâmplare ceva mai veche, dintro comună de pe aici: o bătrănă, dintrun sat de bătrâni, mi-a povestit cum vin hoții, pe înserat, intră în curtea omului, omul, stă cuminte-n casă și admiră cum hoții îi taie găinile și le prăjesc, ospătându-se până dimineață! Noroc că bătrâna n-a avut decât două găini leșinate, așa că hoții au înjurat-o, i-au luat găinile și au pus-o să jure că, data viitoare, are și ea niște găini mai acătării, pentru niște hoți de soi, ca ei! Când a făcut reclamație la șeful de post, ăla i-a reproșat că vrea să bage zâzanie între el și hoți, că ce poate el, face, hoții îs mulți și la el nu mai ajunge nicio găină !

Ar fi bine să exagerez, dar tare mi-e teamă că nu mă strânge-n spate, degeaba! Noroc că m-am obișnuit!

Românașul în cauză nu-i prost - după furăciuni, vin păgubașii și-l întreabă pe cine a văzut. El nu vede nici pe Aghiuță, că vine ăla, îl lasă fără varză și-i mai rade și-un topor! De semnalat e că, la întrebarea ce-a făcut păgubașul, până acum, de nu și-a păzit bucata, ăla răspunde senin că s-a uitat la TV, la Halep, că doar n-o fi prost, să stea-n câmp! Și atunci, de ce plânge?

Precum paralelipipedul cu 56 de colțuri, mă strânge-n spate când îmi dau seama că am ajuns departe, fără să ne mișcăm vreun pic - lucrurile sunt încurcate, rău! Și nu văd cine mă ajută, să nu mă mai strângă-n spate!

SPĂRGĂTORII

   Titel și Puițel, eterni tovarăși de accidente juvenile, nu mai crescuseră deloc, deși măsurau, fiecare, peste 1,80! Nedespărțiți, nici la baie, cei doi nu aveau secrete, dar nici lucruri în comun, cu excepția consumării timpului liber. Și, din ăsta, aveau, slavă Domnului!

            Visul lor era să fie spărgători, iar băncile, feblețea lor. Încă din copilărie, de când spărseseră beciul lui moș Griguță, unde rămăseseră timp de trei zile, morți de beți, au început să planifice loviturile viitoare, situație în care se cere artă și precizie. Și cum arta cere sacrificii, dar și pregătire de specialitate, pe la vreo 14 ani se băgară ucenici la Joe Spărgătorul, proaspăt eliberat din pârnaie, care le ceru o sumă exorbitantă, ca să se ocupe de soarta lor, cam în genul în care își iau avocații, ciracii. Numai că Joe bău suma, integral, și apoi se retrase tot la pușcărie, deoarece îl pocnise pe unul, de-l lăsă mai mult lung, decât lat.

Cei doi amatori dădură anunț pe toate căile, inclusiv pe stâlpi, cum că ar căuta maistru în ale șterpelitului, dar nu se aleseră decât cu o vizită la poliție, unde li se luă amprentele și li se dădu drumul, fără vreo declarație, pe dosarele lor fiind  pusă rezoluția PREA PROȘTI! Ceea ce nu-i descurajă, mai ales că aveau o părere super-bună despre propria persoană!

După un an de pregătiri intense, se lămuriră - în România, spartul băncilor e jale-amară, că ele sunt mai hoațe, decât hoții, și-s unse cu toate alifiile, inclusiv cu Saliform! De fapt, cum sunt  băncile, peste tot, în lume, cu sau fără ajutorul băncilor naționale, că doar nu-s făcute să câștige alții! Specificul românesc, la genul ăsta de hoții, este că poliția nu trebuie să facă mare lucru - dacă nu dă pe “goarnă” un vecin invidios, că ți-ai luat mașină nouă, atunci sigur te dă pe gușă un tovarăș de furăciuni, nemulțumit că ai o mărime, mai mare, la papuci! Așa că cei doi, mai-mai să renunțe și să se apuce de treabă! Noroc că bunicii lor, care îi finanțau, au dat colțul ierbii, că  băieții mai continuau cu informarea vreo câțiva ani. S-or fi săturat și pensionarii, să tot ducă-n spate toți hoții!

Titel, fost șef la echipa formată dintrun singur om, adică el, își adjudecă rolul de șef de spărgători, cum se întâmplă de obicei, când cel mai prost, are și tupeu. Prin urmare, hotărâ să pregătească terenul de spart bănci și se postă întrun tufiș, cu scopul nedeclarat, de a urmări progamul băncii, cum nu se execută paza, ce proști nu știu să deschidă ușa și cam care este ponderea, când nu-i nimeni, înăuntru. Ah! a uitat să se informeze și cam cât de repede pot fi prinși, precum și dacă nu cumva li se strică bancomatul, cum e obiceiul din bătrâni, la băncile astea!

Puițel, timid și surd, fu nevoit să-l aprovizoneze cu sandvișuri, dar uită umbrela, prilej cu care Titel captă o răceală care-l băgă în spital și-l ținu pe bancă, în parc, în convalescență. Revenit printre spărgătorii de muci, hotărâ, în calitatea lui de șef, să renunțe la spartul băncii respective, deoarece, cât fusese el, în spital, o firmă se apucase de spart pereții, să modernizeze spațiul, pentru că fusese preluată de altă bancă, mai mare, după ce atinsese falimentul.

Lui Puițel îi trosni prin creier că e prea riscant să prade bănci, așa că propuse să spargă o casă de amanet, lovitură ce le reuși! Doar că nu găsiră nimic, înăuntru, localul fiind folosit doar pentru spălatul de bani. Altfel nu se explică ce era cu atâtea mașini de spălat! Mai târziu aflară că greșiseră ușa și nimeriseră întrun depozit de buy-back, nu în casa de amanet unde spălau niște interlopi, “mălai” grișat!

Exact în momentul acesta, putem să-i urmărim la treabă: înarmați cu niște chei uzate, se chinuie să ducă la bun sfârșit rolul lor de spărgători! Transpirația curge de pe dumnealor, umezind pavimentul, în timp ce degetele le amorțesc, nefiind obișnuite cu lucrările, în general, și cu lucrările de finețe, în particular. Titel se screme să găurească structura metalică, și-i vine să-și bage picioru-n ea de treabă, dar n-are alți pantofi, de schimb. Nu și-a închipuit că-i așa greu să spargi o bancă, după socoteala lui mică, două-trei mișcări și gata!

Puițel e prea meticulos - el se ocupă de pază și dă sculele, la mână! A obosit să se tot uite-n spate, folosește o oglindă stradală, demontată pe drum.

După 56 de minute, banca-i spartă! Își bat palmele, strâng cheile furate dintr-un service auto și dau să plece, dar un proiector le taie drumul, pe mijloc – au fost prinși!

Amândoi oftează – ce-i și cu asta, nici spartul băncilor, nu o poți face liniștit?!? Chiar din prima, o “furi”?

Încătușați, cei doi gândesc că înțelegerea cu primarul a căzut - acesta nu se va băga, să-i salveze! Doar el îi angajase, să poate da vina pe cineva, pentru banii cheltuiți aiurea!

Resturile băncii din parc rămăseseră acolo unde le aruncaseră hoții!

 Să rămână drept pildă, că nu tot ce zboară, se fură! Mai trebuie și susținere!

ADOPȚIE SPONTANĂ

   Bunicuța răsucea la sarmale, săltându-și, arareori, ochelarii ce doreau să pice de pe nas:

            -Al meu, ca pâinea lui Dumnezeu a fost! Om aspru, dar corect, și-a crescut copiii, nu i-a atins o singură dată, cu un deget! 45 de ani, cu el, e ceva, nu-i așa? Ar mai fi fost și mai mulți, dacă nu cădea de pe scară și nu-și rupea oasele.

       Nu știu să fi avut supărări mari cu el, doar niște certuri, care se sfârșeau repede, că mă lua în brațe și uitam că sunt supărată, sau de ce! Și nu a lăsat pe nimeni, să se vâre-ntre noi.

Doar cu doi ani înainte de a-și rupe oasele, m-am trezit cu un bărbat foindu-se pe la poartă! Nici nu stătea, nici nu intra, nici nu întreba! De felul meu, nu mă sperii ușor, nici atunci nu m-am speriat, da’ eram intrigată, să văd ce vrea. Am ieșit la gard și l-am întrebat dacă nu caută pe cineva, mirându-mă că avea un chip foarte cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau.

-Aici stă Vasile a Petroaiei? răspunde el, un bărbat la vreo 40 de ani, cu început de fir alb și cu o față care nu spunea mare lucru.

I-am răspuns că Da! dar omul meu nu-i acasă.

         -Și n-a fost, el, șofer?

     Ba da, dar acum nu vede prea bine, abia merge cu bicicleta. Și-i plecat la moară, c-un vecin, să-l ajute la cărat.

       -L-aș aștepta, dar dacă nu se știe când vine, mai bine plec!

        Pot să-i spun că l-a căutat cineva, dar nu știu cine! Să lase un număr de telefon, să-l caute, și poate să-mi spună și cu ce problemă.

-Apoi, eu sunt fii-su de la Fălciu!

Să cad de pe gard, nu alta! Mă privește lung și nu zice nimic. Eu întreb – de unde să-i fie fiu?

-Știe el! am venit să-l văd, că nu l-am văzut în viața mea! Și tocmai ce-a murit mama, care m-a pus să-l caut și să-l cunosc!

A plecat, fără să mai spună ceva, deși eu tot aruncam, în el, cu întrebări! M-a lăsat ca pe proasta-n târg, când vinde străchini!

Până pe nouă, seara, m-am învârtit în jurul cozii, fără să fac vreun lucru mai acătării. Aveam niște draci în mine, nu că era ceva surprinzător, ci că mă simțeam ca o proastă! Cum adică, el, pe lângă fie-mea, în același an, mai zămislise și-un alt plod, în coteț străin? Și câți alți copii or mai fi fiind, din ăștia, de care nu știu? Dacă pînă atunci, nu îmi trecuse prin minte să-i crăp capul, acu chiar că-mi venea!

A venit cuminte și tăcut, cum nu-l știam, după ce mi-a trecut furia. A intrat în casă, fără să ridice ochii, s-a dezbrăcat de hainele pline de făină, în timp ce eu mă întrebam dacă știe că mai are un copil, și-ncă unul bătrân, deja!

M-a luat de după umeri și m-a așezat pe pat – ȘTIA! Cum, necum, aflase că fusese căutat și de cine. S-a așezat în genunchi, în fața mea, și m-a privit în ochi:

-Am vrut să-ți spun de multă vreme, dar am tot amânat! Și-au trecut anii, și-am îmbătrânit cu toții! Și-n toți acești ani, deși el nu m-a văzut niciodată, am avut grijă și de el! M-am dus, să-l văd de departe, de multe ori, până și când s-a însurat sau când și-a botezat copiii! I-am dat maică-sii, bani, de când s-a născut! Și-mi seamănă leit, mai ales acum, când începe să îmbătrânească, nu cum mă temeam eu, că nu-i al meu! Maică-sa s-a tot măritat, dar n-a avut noroc de oameni buni, tot singură a murit. Eu mi-am făcut datoria de tată, n-ai văzut că-i leit, eu? N-am cerut decât să nu se știe, să-mi stric casa, pentru o prostie, că nu mi-am putut ține pantalonii, pe mine, când trebuia! Nu știu ce i-a venit, să mă caute, poate din cauză că a murit mumă-sa. Dar eu n-am iubit-o, doar m-am încurcat cu ea și n-am vrut să las copilul fără ajutor!

Așa m-am trezit, eu, femeie bătrână, cu un copil, fără să-l nasc! Vine pe la noi, rar, fără familie, nu vrea să știe și alții, cine era taică-său! Ai noștri nu știu cine e, cred că e vreun fost coleg de muncă de-al lui bărbată-meu.

L-am iertat pe-al meu! Poate și din cauză că nu mai avea vreun rost să mă prefac că-s supărată, eram prea bătrână pentru asta. Îl mai drăcuiam, din când, în când, cum nu făcusem până atunci, dar îmi trecea repede, și-așa l-a luat Dumnezeu! Băiatu’ ăsta a fost de mare ajutor la înmormântare, a alergat peste tot, de l-a lăudat toată lumea, fără să știe de ce e prezent! Sângele, apă nu se face!

Eu am rămas doar cu o tresărire, de-atunci – mă uit pe drum, la oameni, și mă aștept să mai apară cineva, să-mi spună că-l caută pe taică-său! Că doar a fost șofer și-a tot umblat prin lume!