OMUL MIC...

    Șeful de echipă intră cu un aer marțial, cu capul dat pe spate, contrar poziției obișnuite, de la ședințele unde el și echipa lui erau ciuca criticilor. Fața îi radia de bucurie, când anunță:

            -Ne-a lăudat directorul! A spus că niciodată nu am terminat  mai repede o treabă, cum am făcut acum! Sigur se lasă c-o premă!

            Nu comentă vreunul, dar toți cei cinci, ce formau echipa, nu se putură abține să nu înjure în gând – de unde a apărut și ăsta, că, în ultimele 6 ore, cât ei au muncit, nici urmă de el? În același timp, îl priviră cu admirație, ca de obicei – ce fler avea, nemernicul! să apară doar când treceau șefii sau era rost de laude!! Nu îndrăzniră să scoată, însă, vreun cuvânt – se zvonea că urmează o disponibilizare, și cum pixul era la el...!

            -Așa că trebuie să sărbătorim! Când ieșim, toată lumea la cîrciumă! hotărâ meșterul, în timp ce pe ei îi străbătură fiori - cât o să trebuiască să cheltuie fiecare, să-l mulțumească? Că la muncă, nu se îndesa, dar la băutură...!

          Exact atunci, pe ușă năvăli inginerul șef, cu o falcă-n cer și una-n pământ:

-Cum naiba ați reușit să reparați scurgerea aia, cu așa cheltuieli mari? V-a lăudat directorul, dar n-a văzut încă cât a costat!

- Eu le-am spus, dar Gigel a insistat să facă cum a vrut el! sări șeful de echipă, apărându-și pielea.

- Adică, ce anume? îl privi lung inginerul.

Meșterul se blocă, schimbându-se la față – de unde să știe el, ce-au făcut nefericiții ăia?

- Dom’ inginer! îl scoase din încurcătură Gigel, vrând să se disculpe.-La început, ni s-a părut simplu. Când am săpat în jurul țevii, a început să curgă mai tare! Am băgat dopuri și curgea și mai tare!

-Păi, meștere, n-ați oprit apa?

-Dom’ inginer! nu așteptă Gigel ca meșterul să termine de schimbat la față – Nu mai ține cum trebuie vana din amonte, dar ne-am descurcat. Abia când am verificat tronsonul ăla lung, de 12 metri, am văzut că era o bucată de țeavă făcută sită, vreo 60 cm. Rugină! În rest, bună-bună! Dacă o cârpeam, luna asta ne chemați din nou, să săpăm gropi. Am slăbit capetele, am tăiat bucata ruginită și am sudat altă bucată, nouă! Dacă făceam cum scrie la carte, trebuia înlocuit tot tronsonul! Și atunci cheltuielile s-ar fi dublat!

-Bravo, măi băieți!  Ați ales soluția cea mai bună pentru noi!

- Atunci, ne putem gândi la premă? prinse curaj șeful de echipă, revenindu-i culoarea în obraji.

-Da! dar tu, NU! Uite! tocmai te-am trecut pe lista cu disponibilizări, cap de serie! Că n-ai habar nici unde ți-ai pus fesul!

SCHIMBARE DE SITUAȚIE

 C. avea o problemă! Nu exista decât o soluție și aia c-un picior de lemn și-n ghips – să se ducă „mai departe”! Pe plan local, ușile i se închiseseră una câte una, rămânea doar Ministerul! Neplăcută situație, dar dacă altă rezolvare, nu-i!?

      Își aminti că, la București, cunoștea pe cineva, cu care lucrase mai mulți ani, din care, pe o perioadă de vreo 8 luni, era o plăcută amintire! Își făcu bagajele, pupă copiii, liniști nevasta și urcă în trenul care ajunse la destinație, exact cât să trebuiască să-și dea, iar, barba jos! Nenea taxi – metristul îl "citi" că vine din provincie și încercă să-l ducă la destinație pe la Cuca Măcăii, dar nu avu noroc – C. avea GPS-ul pornit!

      Când ajunse la minister, se interesă de persoana respectivă, aflând că, de când nu mai ținuseră legătura, aceasta avansase și mai avea trei trepte să ajungă Ministru! C. se bucură în sinea lui - șansele creșteau de la minut, la minut!

            Numai că, după 3 ore de așteptare la ușa persoanei, timp în care admirase feroneria și tâmplăria modernă, C. se cam dezumflă: deși tot îi spunea secretarei să transmită că el e C., nu reuși să intre decât pe la ora trei, după pauza de masă. Curajos din fire, acum, însă timorat de așteptare, se trecură pe ușa ce stâlpea, parcă, cerul, și dădu peste D-na Chixulescu, ce-l privi ca pe un mic gândac de bucătărie,  apărut pe ne-veste, la ea, pe sandviș.

            Conștient că nu are mult timp la dispoziție, C. expuse situația - avea nevoie de aprobări ca să extindă locația școlii și s-o pregătească să devină liceu.

            -N-avem bani pentru investiții! veni răspunsul sec, al Doamnei. Poate peste 5 ani!

      Pierdut în deznădejde, C. încercă să atingă coarda sensibilă, pe care mizase:

            -Hai, măi Cărmenuș, ajută-mă tu! Că eu n-am uitat ce mult ne-am iubit în tinerețe și ce frumos a fost!

            Se simți privit ca pe-o furnică și mulțumi Cerului că Doamna nu l-a mușcat de gât, după cum arăta figura ei:

            -Ce-a fost, a fost! Lucrurile s-au schimbat, domnule C., nu mai e timp și pentru nostalgii, țara are nevoie de oameni serioși, care să-și vadă de treburile lor! Și să nu mai veniți la mine, că o să vă pară rău!

         C. răsuflă greu, după ce ieși, taman cât să sufle-n fața unui domn spilcuit, pesemne, tot din minister! Acesta îl privi cu răceală, se uită mai atent, fața i se însenină și-l luă de braț pe C. zicându-i:

        - Ce mai faci, domn director? Tot acolo, tot acolo? Haideți la mine în birou!

            C. se blocă de tot – cine era individul? Părea cunoscut, dar ... totuși?

         - Nu vă mai aduceți aminte, nu-i așa? Mi-ați fost director trei ani! Și mi-ați mâncat ficații! Și bine ați făcut, că m-ați pisat să fac cursuri, peste cursuri, că am potențial! Am ajuns aici! Datorită dumneavoastră! De ce n-ați venit direct la mine, d-na Chixulescu e subordonata me! Ia spuneți, ce mai vreți să faceți? Că vă ajut eu!

SUFLET DE MAMĂ

  Lui Dady nu i-a plăcut vreodată să muncească: de mic fugea de muncă mai abitir decât dracul, de tămâie! Debutând cu păzitul gâștelor, întro zi le-a uitat pe imaș și când s-a dus să le ia de-acolo, pe-nserat, le-a speriat așa tare, că jumătate dintre ele au sfârșit sub roțile unui camion. A fost trecut la țesălatul cailor, doar că a lăsat bietele animale fără perucă, neînțelegând cu care sculă se greblează cabalinele. Ajuns la păscutul oilor, toți au răsuflat ușurați – 4 zile nu s-a întâmplat vreun pocinog, ceea ce era, deja, un eveniment! În a 5-a zi, Dady a adormit sub un pom fructifer binecunoscut, din care cădeau pere. Când s-a trezit, nu mai avea pe cine să pască, doar pe el îl păștea o bătută cu strigături, de la săteni. Oile, noroc că erau însemnate, au fost găsite întrun vagon de marfă cu destinația țările arabe. Și uite-așa s-a descoperit că Dady nu are înclinații către muncă, cum nu avea nici pentru învățat. Concluzia a fost trasă abia după ce a repetat clasa a II-a și clasa a III-a, de câte trei ori, de-a zis directorul că vor ieși amândoi la pensie, la aceeași dată.

            Cum nici mumă-sa nu stătea pe războiul celor două roze, tatăl fiind nițeluș fugit prin lume de vreo 10 ani, Dady fu nevoit să practice tot soiul de job-uri, pentru ajunse să nu-l mai angajeze cineva. Faima sa de băgător de seamă necalificat, dar cu sămânța distrugerii în dumnealui, făcu ocolul lumii în mai puțin de 80 de zile, ofticându-l pe Jules Verne. În mai puțin de 4 ani, trecu prin 153 de locuri de muncă, de unde fu fugă... dat afară, cu recomandarea – să se împuște c-un cuțit! Ambițios, nu se lăsă decât atunci când începură să-l ocolească până și câinii, de frică să nu ia turbare! Apropos – nici la hingheri nu stătu decât o zi, plecând după ce dăduse drumul la padocurile pline, din plictiseală. Cât despre turbare, cred și eu că era ca turbat, cu mațele opărite de foame!

          Cu nervii întinși la maximum și cu capul plin de gânduri sinucigașe, singurul lui gând valid fu să fure ceva, ca să mănânce! Nici asta nu i-a reușit, fu prins și închis,  și o încasă, mai ales când încercă să fugă, se împiedică și-i trase un cap în gură polițistului care-l prinsese, de-l băgă pe acesta în spital, pe termen lung.

            Maică-sa, când află unde se ”odihnește”, îi făcu o vizită și-l întrebă:

            - Hei!, cum ți-e aici?

        - Bine, mamă! Foarte bine! Mese regulate, mâncare bună, televizor, sală! Avem toate condițiile! Și nici nu muncim!

         Femeia, pățită și răs-pățită, ținu să-i dea un sfat de mamă:

    -Vezi ce faci, să nu te dea afară și de-aici!

ȚARA UNDE LINGĂII, LINGĂVESC!

Ca de obicei, mișelia propagandistică ne divide, din nou, pentru a nu știu câta oară, în două tabere. Tabere care nici nu vor ști vreodată care dintre ele deține adevărul și care se șterge...la nas cu el! Nu știu cum de se întâmplă asta, sau poate bănuiesc, dar când văd că se mișcă ceva spre bine, din tenebrele dușmăniei neamului românesc sare un subiect care captează atenția, dihocă populațiunea în prag de conciliere și pune sare pe rănile mereu deschise a batjocurii zilnice. Asta e – trebuie să fim mereu încordați, revoltați, timorați și supărați pe viață și cum nu prea mai avem imaginație, c-au mâncat-o porcii, ni se servește scursură de ioc, ostropel de bulangerie și poale-n brâu.

Ce-o fi fost cu explozia mediatică, care l-a lovit pe Tudor Gheorghe în fâs, știe cineva? S-au terminat cu mizeriile, ambiguitățile, hoțiile și strâmbăciunile, de a devenit un rapsod român, (bun, rău, cum o fi el!), ținta unor șacali deja recunoscuți pe toate planurile, dar cu pretenții de modele? Zău că la altceva mă duce gândul, văzând atâta ură ! Pentru că asta e – ură! La care ne aliem, și ne alienăm, și noi, involuntar, când intrăm în jocul polemicii.

Mi-a plăcut întotdeauna scrierea lui B.P.Hașdeu: ”Răzbunarea cea mai crudă este când dușmanul tău, e silit a recunoaste că ești bun și dânsu-i rău!”! Extrapolând ideea, oare n-are fi mai omenește să ignorăm pe viclean, pe impostor, pe neom, dacă suntem siguri că n-are de ce să se bucure de atenția noastră? Așa am martirizat, în ultimii ani, o mulțime de lichele, dovedite a fi dușmanii neamului românesc! Lasă, bre, omul în cocina lui, nu-i mai da, și tu, lături! Că se scaldă-n ale lui! Dacă nu-i demn, să stea, singur, în banca lui, nu să-i scormonim păcate! Dar dacă trebuie să ne scoatem pălăria în fața lui, nu-l mai târnosi!

Ca să fiu mai explicit: cu mulți ani, în urmă, după 1989, l-am cunoscut pe un artist popular provenit din „comunismul deșanțat”! (Iată-ne, iar, pe tărâmul celui comunism care n-a existat vreodată, dar toată lumea vorbește de el, chit că nu l-a trăit!) Nu știu dacă persoana mai trăiește, dar sper că da, și mi-aș dori să-i mai văd lucrările. În micul nostru oraș de provincie, cine s-ar fi gândit că voi vedea tablouri lucrate din frunze și paie, de o inegalabilă frumusețe? Mă tem că, astăzi, nu sunt mai mult de 20 de persoane care să-și mai amintească de ei - pentru că, de fapt, erau o pereche, soț și soție! Fiecare cu contribuția sa! Nici nu vă închipuiți câtă migală: să cauți frunze, să le usuci, să le tai și să concepi ceva frumos! Artă, bă, nu guzgăneală!

Poate că n-aș aminti de cei doi meșteri populari, dacă nu ar fi un "mic" amănunt: mi-au povestit că, pe vremea Odiosului, erau scoși din producție, duși la București, să facă -n tablouri pe Iubitul Conducător. Atunci am văzut  fotografia unui tablou cât peretele, cu cei doi Conducători de TIR, înconjurați de alte personaje, în speță țărani și muncitori. Când i-am întrebat cât au câștigat din asta, că, de! lucrau la case mari, mi-au spus că nu le dădeau decât o “premă” și-i nu-i punea la muncă grea, în fabrică. Dar nu de asta munceau ei, ci pentru că le plăcea ce făceau! Amărâtul lor de apartament cu două camere, în care, de învârteai mâța, luai varul, spunea că nu vorbesc prostii, n-aveau stofă de boieri!

Cum să-i catalogăm, conform “intelighenției” de azi – lingăi, profitori, lași, trădători, comuniști? De-alungul istoriei s-au văzut, și la români, cum se schimbau taberele în timpul bătăliei. Procese de conștiință? Pentru ce? Așa era conjuctura – fă-te frate cu dracu’, până treci puntea! De unde mâncărimea asta la limbă, pentru înfierarea unora care au făcut ceva pentru tine și poporul tău? Ce-aveți, mamelucilor, cu Tudor Gheorghe, v-a săltat cenușa din vatră și n-ați văzut? N-o fi fost el un sfânt, dar nu dați cu piatra, dacă nu sunteți fără de păcat! Lăsați, bre! oamenii, în pace, nu-i mai mușcați de noadă, că nu sunteți mai breji!

Partea proastă e că nu manifestă chiar oricine, ci nume cu rezonanță cam politică: “pixelul albastru”, “umbra” unui actor – revoluționar, Diplomatul exacerbat, mai câte un fiu de nomenclaturiști! Nume grele, dar care uită că s-a murit în 1989, pentru a se putea exprima fiecare, liber!  Că nu-i nici o rușine să câștigi bani buni, dacă nu-i furi! Dacă muncești pentru ei!

Politica te strică la cerebel, de nu mai știi cum o cheamă pe nevastă-ta! Cum scriam mai sus - să urle cel fără de păcat! Numele sonor și elitismul nu ține loc de bun - simț!

Din umila scorbură de arici, îndrăznesc să spun că ne-am tâmpit de tot! Îmi asum ce spun, la mine deja se vede! Dacă nu ne-am umple capul cu prostii care nu ne privesc, n-am mai fi așa cârcotași! Și n-am mai pune botul la idioțenii!

Cântecele lui Tudor Gheorghe mă înfioară, simt furnicături, când le aud – crează emoție, mă răscolesc și mă întristează. Nu același lucru mi se întâmplă când aud măcăituri de rațe triste sau grohăieli demagogice!

Mă interesează prea puțin ce face, în particular, Tudor Gheorghe! Mă interesează doar mesajul pe care îl transmite și nu-i unul rău! Păcat că nu-l aud decât demolatorii!