Să dăm CAESARULUI, ce-i a KAIZERULUI!

Cei doi se furișau printre copaci, făcându-se cât mai puțin vizibili. Hainele întunecate îi făceau, însă, să semene cu doi lilieci constipați, fugăriți de-acasă de-o întreagă promoție de liliecuți vânjoși.

Scopul lor nedeclarat era să fure merele de aur de 24 k, pe care stăpâ..., pardon! patronul lor le ascunsese de nevastă, ca să le doneze amantei. Necazul era că domnia sa era și preot răspopit, dar asta nu-l împiedica s-o mai facă, din când, în gând, pe sfântul!

Hoții erau hoți de ocazie, ah! nu făcuți la comandă, ci făcuți de cacao! de către propriile lor apucături, printre care se număra și lenea congenitală, împerecheată cu un tupeu nesănătos, de maimuță jegoasă. Munca le era la fel de îndepărtată, precum planeta Marte,dar aveau o poftă nesățioasă după compuși bahici de orice natură, mai puțin din cei din tabloul lui Mendeleevici.

Strecurătorii printre pomi ajunseră, într-un final, la hambarul unde presupuseră că ar fi depozitată, prada, dar fură nițeluș de-zamă-giți de lacătul enorm ce la bloca priveliștea. Așa că schimbară de drum, din considerente pur etnice, încercând o intruziune prin hornul rămas strâmb de la cutremul din ’77.

Spre stupefacția lui Tilică -capo di tutti capi pătrati! revenirea pe solul hambarului nu fu precum și-o dori, în loc de sol, se trezi, cufundarR! într-un lichid nu tocmai înmiresmat! Timpul de reflecție a expirat, odată cu prăvălirea celor 98 kg de puturoșenie crasă, posedate de posedatul Clătici, și asta înainte ca Tilică să dea celebrului strigăt de alarmă dacic, transformat ad-hoc într-un guițat care a lehuzat toate vitele din cartier. Norocul lor era că treburile se petreceau la ora prestabilită, în care se rezolvau clasicele probleme familiale, dintre care enumerăm caftirea fiului neascultător, lingușirea capului feminin al familionului (ori, la antipod, corecția coercitivă a perechii aflate în inferioritate!) sau, pur și mov, niscaiva urlete de satisfacție la năvălirea apei clocotite, în loc de apă banală, rece!

Cei doi soldați ai apocalipsei s-ar fi extras din masa lichidă în care tronau, dacă, la unison, n-ar fi exclamat: E, verikă! țuică! Trompițele lor ascultătoare se puseră pe asanat recipientul de-o tonă! care nu se lăsa deloc, sughița din încheieturi, se contorsiona sub acțiunea simultană și individuală a celor doi combatanți, la fel de ambițioși ca și sugativele mai sus pomenite!

Finalul, cum era de așteptat! fu în favoarea atacanților de pe toate extremele, care, totuși, nu putură savura victoria repurtată cu sudoarea frunții! fiind prea euforici și muci! de beți!

Scurtând coada la măgar! la fel ca-n povești, după trei zile și trei nopți, activitatea creativă încetă brusc! și cum zorile îl prinseseră pe răspopit pe la ușa hambarului, când a deschis-o, suferi instantaneu  un șoc, care sperie și frunzele de prin copaci, odată cu strigătul animalic:

-  Vai ! mie! păcătosule!

Cuvintele au fost și sunt de prisos, în fața recipientului de inox proaspăt secat! Culmea! cele două orătănii erau, încă! parțial! vii!  Și, în acest context a fost explicabil unicul și intraductibilul comentariu al proprietarului (și el fost campion la natație alcoolică!): Să dăm Caesarului, ce-i al lui!

PS: Și asta dacă Tilică, cu glas sfârșit, n-ar fi întrebat:

NOI CÂND MAI BEM CEVA!

-----------------------------------------------------