-CU CE MĂ OCUP? CU BULLYING-UL!

   Mulți își închipuie că au inventat bullying-ul, bătându-l cu ciocanul în magazia din spate. Mă refer la tinerii din ziua de azi, care au văzut prea multe filme și n-au luat un pumn serios în bot, de la unul mai țîfnos ca ei. Cred că spiritul de haită, specific animalelor de profil, contribuie semnificativ la dezvoltarea acestui mod de “exprimare elevată”. Ca să-i dezamăgesc, le comunic că a existat dintotdeauna, fiind expresia lipsei de neuroni+niste părinți tâmpiți și-o indiferență idioată, din partea societății, - toate, în același creuzet. Și da! și-n socialism a existat bullying, doar că nu-i zicea așa, ci mardeală, prosteală, țigăneală e.t.c. Terminați cu prostiile și cu fățărnicia, indiferent de cuvintele folosite, adevărul rămâne același!

Dacă nu știți cum e să locuiești la limita dintre două cartiere: unul, de țigani și celălalt, de cei ce nu recunosc, să vă povestesc eu cât de ușor puteai lua bătaie și de la unii, și de la alții! Nu trebuia să faci ceva, totul venea de la sine. Când e vorba de instincte atavice și creier nedat la rândea, lesne ești plin de vânătăi. Astfel, prin clasa parcă a III-a, jumătate dintre rromii înscriși în catalog, aveau, drept aură, 2 fete aflate la o a doua repetenție, și care, pe lângă faptul că erau deja bătrâne, aveau și fizic pe măsură. Prin urmare, pas să mai zici ceva, că aveau mâna grea! Din nefericire, deoarece nu am ascultat de sfatul medicului, să țin regim după hepatită, dintrun țâr cu muci, m-am transformat întrun elefant cu stalactite la bot, cam egal în volum cu ambele prințese neîncoronate. Lor transformarea mea, nu le-a plăcut, astfel că, în fiecare pauză, din “butoi cu brânză” și “butelie”, nu mă mai scoteau, până m-am plictisit. Și cum pe atunci nu știam despre multiplele drepturi ale etniei în cauză, când au sărit la bătaie, nefiind pugilist recunoscut, le-am tras doar câte-o dreaptă-n stomac, făcându-le să caute mărunțiș pe jos. Mare greșeală! recunoscută prea târziu: bine că nu m-am dus la școală zilele următoare, m-au căutat neamurile lor, să mă opereze de hernie! Cei care mă urmăresc de ceva vreme, cunosc finalul: la insistențele părinților mei, la părinții fetelor, plus intervenția școlii, nu m-au omorât în bătaie, s-au mulțumit să-mi mai tragă câte-un șut și să se uite urât la subsemnatul. N-am comentat, eram vinovat, poate ar fi trebuit să le spun părinților, ca ei să vorbească cu părinții părinților, părinților lor, în vecii, vecilor! Azi mă tot întâlnesc cu unul dintre “șuteori”, ăl care rânjea cel mai tare când îmi sărea basca. E bătrân și topit de băutură, nu mă mai recunoaște, eu, da! Dar lucrurile sunt îngropate demult!

            Cei care își mai amintesc de ce am povestit alte dăți,  cunosc chestia aia cu tovarășa învățătoare care m-a bătut cu rigla, pentru că i-am plesnit favoritul, care o umplea de cadouri. Altul, care nu-mi suporta fizicul, cum n-a suportat nici plesneala. El a început, eu am continuat, iar Tovarășa m-a pus să-mi cer scuze. Eu n-am vrut, nu fusesem eu, inițiatorul! Ea a vrut și, când am apelat la director, s-a rupt filmul: din premiant, am ajuns în prag de repetenție, cu promisiunea fermă că așa va fi! O altă doamnă educatoare, fie-i țărâna ușoară! m-a mutat la ea și am devenit, iar, om! Doar până în clasa a V-a, când, datorită  faptului că stăteam cu fundu-n două luntre din cartierele sus-enumerate, am ajuns la școala cu români majoritari, unde am luat-o de la capăt.

Așa că, prin clasa a VII-a, fizicul meu a atras iar atenția unui alt repetent consecvent: din toată școala, mai era o fată căreia îi uitase Dumnezeu, măsura, cum mi-o uitase, se pare, și mie! Și cum pe atunci nu te băteai cu fetele, că era rușine, pe cine credeți că i s-a pus pata lui Bulinel? Exact, pe mine! Era el, bine făcut, dar nu asta era problema: era tot timpul înconjurat de o haită de hiene mici și schelăitoare, care dădeau pumni pe furiș și fugeau. Inevitabilul s-a produs: a sărit la bătaie pe holul de la etaj, în timp ce hienele îmi scăpau pumni neidentificați. Noroc cu răposatul domn profesor Negre, care coordona cercul de arheologie, unde vânturam și eu, aerul, care ne-a despărțit, rupând niște urechi!

Credeți că asta a fost tot? Vă înșelați: câteva zile, trupa de hiene, în frunte cu gorila-șef, au patrulat ca să prindă maimuțoiul! Care nu s-a lăsat prins, deși îi tremurau pantalonii scurți! Ulterior, am devenit prieteni, până când, mulți ani după terminarea școlii, prietenia ne-a fost întreruptă de niște ani de pușcărie, unde a fost invitat, fapt pentru care drumurile noastre s-au despărțit, slavă Domnului!

Îmi cer scuze la cei care au mai aflat din astea, dar nu puteam să nu exemplific cum era odată, cu speranța că vor înțelege și cei responsabili, că fenomenul s-ar diminua, dacă chiar ne-ar interesa subiectul!