Docil, așteaptă-un blând tramvai,
Privat de strălucire, de-o minciună
C-a fost odată tras de-un șir de cai!
Din coama vremii, lin, coboară ora!
Prin colțuri, străjuiește doar hultanul!
Pe la fereastră, trece și Eleonora,
Cea care ține, la șosea, barul și hanul!
Din streșină, curg zloiuri și bulboane!
Din cer, se prăpădește nor de ceară!
Se-ntunecă și se-nchide la sifoane,
Iar eu clocesc, cu mintea asta chioară!
Am numai smârc, în suflet! Plin de glod,
Cinstesc c-o stea amară, venită în concediu.
Bătrâna cu ghergheful, mai e, încă, pe pod!
Pe undeva, prin mine, se naște un incendiu!
Amurgul, dănțuiește și plânge în batistă!
Trec roiuri de țânțari, porniți să se adape.
Mi-e doar cumplit de somn! și viața este tristă,
În buzunarul de la piept, prostuța! nu încape!
Pe-un picuriș de seară grohotită,
Adulmec firul ierbii, plecat la vânătoare!
În timp ce viermuiala născută din ispită,
Pătrunde-n cerul gurii, cu fructele-i amare!
Ce-o fi cu gândul ăsta? Oricât l-am întrebat,
Mereu îmi dă târcoale! Îmi face semn, cu cotul,
C-ar trebui degrabă, să mă și sui în pat,
Să nu ratez cea șansă - de-a fi nerod, cu totul!
Mi se răcește clipa, când lacrima coboară
De pe obrazul zilei, spre urgisit pământ.
Mă trag în așternuturi! Se face iarăși seară!
Rebel, de prin amurguri, m-apuc, încet, să cânt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu