SUPER-CRISTAL

-Enervantă, baba asta!

Băiatul, supărat că trebuia să suporte băbătia, nu ținu cont că era bunica lui. Ce știa foarte bine, era că, în momentul acela, trebuia să fie la 10 kilometri distanță, vesel și fericit, cu prietena lui. Nu cu hodoroaga asta, bătută-n cap! Își blestemă părinții, fără să-i treacă, o clipă, prin țeastă, că, pe undeva, prin pod, există nu știu ce poruncă, cu respectul față de părinți! Oricum, la o analiză mai subtilă, chestia respectivă demonstra că  doar pe părinți îi respecți, nu și pe ceilalți, inclusiv pe răgăliile de bunici senili!

Vajnicul nepot n-o putuse suferi vreodată pe mama mamei sale, nu pentru că nu semănau deloc cele două, ci doar pentru stilul sâcâitor al bătrănei, care, tot timpul, avea ceva de obiectat. 

Nu pune mâna pe aia! Nu atinge aialaltă! Pune la loc, ce-ai luat! Niciodată să nu mai atingi obiectul ăla!! cam astea erau cele mai frecvente cuvinte pe care le auzise, de pe când era mic. Casa plină de perdele, bibelouri, pești de cristal, lustre din hârtie – toate i se păreau inutile, aducând a muzeu. Și tot astea l-au făcut să se gândească  la viitoarea lui casă și familie – fără toate marafeturile alea, cum le spunea taică-său! Chiar dacă și el strângea în garaj și întro magazie, a unui vecin, tot felul de table, cuie, sârme, piese, numai bune de dus la fier vechi și de făcut bani de-o pâine cu parizer.

 La ei în casă, nu era mare lucru de văzut! Sau, mai precis, nu fuseseră prea multe, până în urmă cu vreo câțiva ani, când, brusc! mama se apucase de adunat nimicuri! Nu comentase nimeni, dar nici mama nu insistase, le mai ștergea, câteodată, de praf și le punea în cutii de carton.

Dar în coșmelia asta, a bunicii, se afla un întreg talcioc: mii de lucruri adunate în cei 82 de ani de existență, unele mai vechi decât secolulul. Și care complicau existența celor care locuiau acolo!

Astăzi era rândul lui, s-o ajute pe bătrână la curățenie! Așa cum plănuise de multă vreme, strecurase în casă un teanc de cutii pentru ambalat diverse, foarte hotărât să suporte orice pedeapsă, numai să scape de corvoada ștersului de praf, bucățică, cu bucățică! O să le arate, el, lor, cum se face curățenia!

După aproape o oră, reuși să pună în cutiile din debara, sute de chestii care nu-i spuneau mare lucru, fără ca bunica să-l deranjeze o singură clipă, deoarece își făcea programul zilnic de somn. Își frecă, mulțumit, mâinile, la timp s-o audă pe bâtrână cum îl strigă, să se ducă la ea.

O găsi stând cu o lebădă de cristal, în poală, pe care o mângâia drăgăstos:

-Ți-am spus vreodată povestea acestei bucăți de cristal? Nu cred, am păstrat amintirea asta pentru când m-oi duce! Stai aici, lângă mine, să-ți spun ce-i cu lebăda de cristal: e  singura amintire rămasă de la primul meu soț!

Pentru prima oară în viața lui, nepotul află că bunica mai avusese un  soț, înaintea bunicului!

-Era un tânăr dascăl, venit la noi, în sat, de undeva, dintrun sat din Moldova! Nu am fost căsătoriți decât un an și ceva, au venit întro noapte și l-au luat, nu l-am mai văzut niciodată! Poate că mai trăiește și azi, poate nu, dar n-are nicio importanță, faptul că obișnuia să spună ce gândea, ne-a despărțit. Abia când trăgea să moară bunicul tău mi-a mărturisit că el a fost cel care l-a „turnat”! Și nici nu fusese ceva, între ei, doar că bunicului nu i-a plăcut niciodată fața celuilalt, și-atât! Cel de-al doilea soț al meu a fost bun și corect cu mine, așa că nu l-am urât pentru asta! Era prea târziu, s-o fac, doar că nu l-am mai putut iubi, în acele trei luni, cât a mai trăit! Am avut o viață dură, dar frumoasă, cu el, mă întreb  și-acum – cum ar fi fost viața cu celălalt? De la care nu mi-a mai rămas decât lebăda asta, de cristal. Poate că bunicul tău știa de unde o am, eu nu-i spusesem de unde, dar n-a încercat să scape de ea. Fiecare obiect din casa asta, are o poveste asemănătoare - când devin melancolică, așa bătrână, c-un picior în groapă, cum sunt, iau ceva și-mi amintesc! Viața mea este compusă din amintiri și povestiri, cum ai și tu!

Nepotului nu-i veni în minte niciun lucru, cu excepția desenelor sale de la grădiniță, care să-i amintească de vreo întâmplare! Ceva - ceva, își mai amintea, dar nici fotografii, nu avea, de parcă viața lui ar fi avut doar o traiectorie rectilinie și uniformă.

Două ore mai târziu, obiectele din cutii ajunseseră la locul lor!

Când bătrâna își făcu plimbarea obișnuită printre ele, nepotul nu se mai miră că mângâie fiecare bibelou, pe care punea  mâna, cu tandrețe – era cu amintirile ei! Care nu erau chiar toate, plăcute, dar erau bucățile ei de  super-cristal!