REMIZĂ?

     Cât de mult timp a trecut, de când nu mai ieșiseră împreună! Așa, la o cafeluță, stătuseră de mii de ori, dar să iasă amândouă din oraș, să pornească hai-hui, doar ele, singure, trecuseră milenii!

Șoseaua nu era prea circulată, căldura de-afară obligând plimbăreții să se ascundă mai pe la umbră, dacă nu preferau să-i doară dinții, de climatizarea de pe mașină. După un drum de două ore, găsiră ce-și doreau -  o pădurice aflată la vreun kilometru de drum, astfel că nu riscau să fie plină de pet-uri sau de praf înecăcios.

În mai puțin de 20 de minute, masa pliantă era așezată și pachețelele, desfăcute, cafeaua din termos aburea în paharele de unică folosință, iar “fetele” stăteau tolănite la umbră, în scaunele pliante noi, abia cumpărate de pe drum.

Mama simți furnicături în palme și-n glezne – nu vroia să recunoască și nici să se știe, șofatul nu mai era ca odinioară, să fie o plăcere, de obicei, o obosea și-o dureau, tare, picioarele. Fiica ei avea permis, dar nu vroia să conducă, nu condusese, singură, niciodată, așa că se putea spune că nu știa să șofeze. Maică-sa o ducea și o aducea, oriunde ar fi poftit, iar ea nu se întrebase niciodată dacă vârsta mamei sale nu-i cauza și altceva, decât relaxare, cum o auzise, odată, că spune.

Deși asta își și propuseseră, să discute nestingherite, cum făceau cu vreo 10 ani, în urmă, totuși niciuna dintre ele nu dădea semne că ar începe. Nu erau lucruri grave de spus, dar li se făcuseră dor de o sporovăială lipsită de prezența unui terț, indiferent cine ar fi fost acela. Simțeau că e mai bine așa, să stea în liniște și să nu zgândărească vreo rană adormită. Nu-i vorbă, de vorbit, vorbeau în fiecare zi, dar  numai despre treburile urgente, treburile comune, nu și despre of-urile personale, îndreptățite sau nu!

Mirosul cafelei le aminti că timpul trece și nu vor avea parte de descătușarea sufletelor, scopul pentru care își luaseră lumea-n cap. Și, exact când fiica vru să spună ceva, mama se ridică și-i spuse că ar dori să se plimbe prin pădure, să se mai adune.Tânăra ațipi curând și nu se dezmetici decât mult mai târziu, când văzu că trecuse ceva vreme și maică-sa nu apăruse. Alertată, se apucă s-o caute și o găsi prăvălită lângă o tufă de soc, aparent fără nicio zgârietură! Fata strigă speriată, fără să priceapă că nu avea cine s-o audă, dar se bucură văzând că mama abia respira, dar putea vorbi, foarte încet, și nu se putea mișca prea mult:

- Ce-i cu tine, mamă?

Cealaltă dădu din cap și murmură:

- Despre asta vroiam să-ți vorbesc-... de la o vreme..., nu mă simt ...prea bine!

- Și te-ai dus la vreun doctor?

- Nu! ...am așteptat să-mi treacă, dar...n-a trecut!

Fata zări pata de sânge de pe șoldul mamei și-și pierdu cumpătul. Apoi văzu și că piciorul părea că nu stă normal și-o străbătu un alt frison. După care  își reveni – ea era singura care putea să o ajute, mai ales că nu avea semnal la telefon. Mamei nu-i scăpă expresia de pe chipul ei:

-M-a luat, așa, cu amețeală,... și mi-a fugit pământul de sub picioare! ...Am căzut peste tufa asta și am simțit că m-am înțepat... nu-i nimic grav, nu te ...speria! Nu prea îmi simt piciorul, nu ... pot să-l mișc!

Vorbele-i venea de undeva, de departe, dar, în rest, nu părea foarte afectată!

-Am să opresc sângerarea și te duc la spital!

-Dar n-o să mă dezbraci aici...nu m-am dezbrăcat niciodată de față cu tine!  Și mașina... mașina e departe, cum ajungem ...la ea? Mai bine du-te...și caută  Salvarea, eu aștept aici!

Fata sfâșie pantalonii scurți ai mamei și cercetă rana - întradevăr, nu era gravă, doar să sângera serios:

-Nu mai pot eu, de pudoarea ta! Am să te duc în cârcă, dacă e nevoie, până la spital! Mai am nevoie de tine, mamă, nu te pot lăsa așa!

- Dar ... tu ești așa slăbuță! Nu... ai să mă poți căra!

-Am să pot! trebuie să pot! Și tu ai putut, când eram bolnavă, să mă duci în brațe, la doctor! Și tu erai un pumn de om, când, iarnă fiind, m-ai dus la spital atâta amar de drum! Chiar și când eram departe una, de celălaltă, mă duceai în spate, încurajându-mă și susținându-mă, chit că nu aveam dreptate! Nu doar m-ai ținut în burtă, dar m-ai și ocrotit tot timpul! Aveam 20 de ani, când m-ai dus în spate, să mă salvezi! EU SĂ NU POT?

Își rupse fusta și făcu pansamente, cu care  legă rana. Apoi se vîrâ sub corpul mamei și, icnind, merseră împreună, drum aparent nesfârșit, spre mașină.

La spital, află că mama suferise un atac cerebral și fusese norocoasă că nu mai întârziaseră mult!