ATENȚIE, PĂRINȚI!

   De mic copil, mama, când călcam prin vreo strachină, mă apostrofa: - Prostule!

Mai târziu, la epitet s-a adăugat  și: - Puturosule! Ca și alte epitete de gen! “Prietena” cea mai bună a mamei, Mărioara, nu scăpa niciun prilej să mă „încondeieze”, ca pe oul de Paște! Rectific – să NE încondeieze, să nu-l uit pe frate-meu!

Așa am crescut: sub auspiciile sordide ale infantilismului! Și-am ajuns, cu timpul, să mă complac în postura de prost și puturos, mai ales când cei din jur, din prea multă dragoste, mi-au întreținut părerea asta despre neînsemnatul de mine. Nici acum nu știu ce să cred – sunt handicapat, om normal sau  vreun geniu cu chiloții-n vine?

Dacă stau drept și judec strâmb, sau invers, (depinde din ce unghi privești lucrurile), poate că eram un copil normal, dar n-am știut! Îmi amintesc doar frânturi din copilărie, nu tocmai plăcute, se pare că alții au văzut faptele altfel, deloc favorabil umilei mele persoane: una dintre ele a fost statul cu genunchii pe coji de nucă, pedeapsă folosită la ocnașii din grădinițe, când nu erau cuminți. La faza asta, n-a contat inteligența, (în socialism, toți eram egali în fața pedepsei, nu ca acum), mai puțin cei care se aveau “pe bune” cu educatoarea (ca și-acum), ceea ce demonstrează subiectivismul fiecăruia. Despre educatoarea mea, am o părere excelentă, contrar părerii genunchilor mei. Nu m-a făcut niciodată "prost" (educatoarea!), nici măcar atunci când, la scenetă, deoarece mama n-a înțeles că-mi trebuia un șorț pentru sudură, am apărut ca primul sudor cu șorțul maică-mii, de bucătărie! Bineînțeles! în ochii cunoscătorilor am apărut precum eram - un prost și-un căscat!

Tot ca un prost am apărut și când mi-am rupt în genunchi pantalonii, plonjând după o minge care nu mai era acolo. Nu! nu atunci! ci când mama mi-a trântit niște petice, de se vedeau de pe Lună. De fapt, fusesem prost – uniforma era aproape nouă. Închipuiți-vă cum ar fi priviți copiii voștri, cu petice care nu sunt de firmă, ca ale mele, făcute dintr-o uniformă veche, de-a lui fratello! Nu-i nicio diferență, nu-i așa?

Ca să se confirme caracterizarea primordială (sper că nu cea de la ursitoare!), nu eram invitat la vreun bairam: nu mă îmbătam, nu vomitam pe unde apucam, nu râdeam ca boul, la glume nesărate și nu-mi plăceau fetele care injurau. Inițial, au făcut greșeala să mă invite, dar, cum îmi plăcea mai mult să studiez oamenii, decât să dansez, s-au săturat să aibă  printre ei o bufniță foarte atentă, care nu sărea în sus din te-miri-ce, și mă ocoleau când era vorba de-o „chindie”!

Atunci am făcut greșeala vieții mele: m-am ascuns și mai tare printre cărți! Ceea ce m-a scos definitiv din rândul oamenilor: prost, puturos, nesimțit, total nedistractiv, băbălău, îmbâcsit!

Se pare că natura firii mele sucite, aproape de nesuportat, m-a băgat în conul de umbră al mediocrității și a pus capacul deasupra, să nu ies afară, să deranjez cumva. N-o s-o mai “lălăi” cu înșiruirea faptelor mele penale, trec peste.

Abia acum, la bătrânețe, am revenit printre oameni: râd cât pot, auzind un banc bun, fără să-mi mai pese dacă arăt ca un prost sau ca un prost cu diplomă. Pot înjura nelimitat, ceea ce puteam și înainte, dar atunci mi se părea o impolitețe, o nesimțire! Acum, mi se pare normal să fiu măgar, scabros, ordinar! Nu mai pun la suflet modul cum mă privește fiecare dintre cei din jur, eu m-am convins cine sunt!

Să fie oare asta urmarea că m-am născut un mare prost?

Atenție, însă părinți! – greșelile voastre voite sau nevrute, vor marca copiii și, prin ei, generațiile!