OMAGIU

     Personajul principal – mortul, căzuse în dizgrație de când apăruseră bocitoarele. Acestea, în număr compact, de trei, nu mai prinseseră un contract de câteva luni, deoarece rudele, din economie, preferau să facă ele pe bocitoarele profesioniste, doar nu erau să arunce cu banii, în câin.., în drum, de dragul mortului! Lui, mortului, oricum, nu-i mai păsa! Așa că damele cu vocalize funerare trebuiră să se antreneze vreo câteva ceasuri întro magazie, ca să ajungă la capacitatea maximă și la nivel de “binișor”, pentru a intra, din nou, în afaceri. Iar acum spărgeau urechile celor prezenți, care, din cauza urletelor lor, uitaseră de ce erau acolo și se doreau prin alte părți:

            -Vasilică, dragul meu, cum de te-ai dus tu, și ne-ai lăsat pe mâna fripturiștilor ăstora, cărora nu le pasă de muncuța ta? Cum Vasilică nu răspundea, iar prezenții începură să ciulească urechile, simțindu-se vizați și jigniți, baba Ghio strecură o privire pe copiuța lipită pe podul palmei și schimbă macazul – Dragul nostru Vasilică, ce bărbat mândru erai tu, când treceai, se întoarceau toate capetele!

         Cunoscuții aruncară o privire la decedat – Vasilică fusese toată viața lui un urât și-un uscatu-dracului, iar cei care întoarceau capul după el, erau doar cei care-l  înjurau!

            Baba Sica se prinse că bocetele anterioare căzuseră ca nuca-n perete și schimbă de drum – Vasilică - Vasilică, te-ai dus și tu, cum o să ne ducem curând și noi, lăsând locul gol și uscat, să-l ocupe altul!

          Ei! așa mai da, fiecare simți că-i dau lacrimile – fiecăruia îi vine rândul și dacă nu se bocește singur, zgărciobii ce-l vor îngropa, nici gând! Și lacrimile începură să curgă, în timp ce baba Sica, văzând că nimerise, îi dădu înainte – Vasilică, te-ai  dus ca puiul de cuc, că ne naștem singuri, trăim singuri și murim singuri! Și te plâng neamurile și prietenii, jale ai lăsat, băiatule! Of! Doamne, cum l-ai luat pe singurul nostru sprijin la bătrânețe, pe singurul om care ne alina sufletele!

            Și cum se apucaseră și câinii, să latre, de atâta jale și amar de lacrimi, bocitoarele i-au dat bice ore-n șir, având grijă să-și dozeze eforturile și să-și merite paralele.

         Când au obosit și-au cerut time-out, s-au trezit că vorbele lor nu numai că-și făcuseră efectul, dar mai dăduseră și pe-afară – moș Troică se trezi bocind:

            -Vasilică, băiatule! te-ai dus și nu m-ai iertat că ți-am făcut ditamai ghebul, cu parul, când erai mic și te-am prins la furat! Te-ai dus acum, tu și ghebul tău, să vă întâlniți cu Tatăl Ceresc!

        -Vasilică, nu ți-am spus niciodată cât de grele sunt coarnele pe care ți le-a pus nevastă-ta, ca să nu zici că-s rău intenționat! preluă ștafeta Ion, cel mai bun prieten al mortului, rușinat puțin de contribuția adusă pe altarul coarnelor răposatului.

        Cel mai dureros omagiu fu adus de Fane, vecinul și tovarășul de năzdrăvănii a lui Vasilică:

            -Mi-ai pus piatră pe inimă, când ai murit! N-ai spus o vorbă și m-ai lăsat singur, să mă descurc cum pot, fără sfaturile tale! Câte n-am trăit noi, împreună, n-a trăit nimeni! Gol în suflet, mi-ai lăsat! Mort, mă simt și nu mă dreg! O să te țin minte, pân-oi muri, mai ales că ai plecat și nu mi-ai plătit datoria de 200 de lei, de când am fost la târg, acu’ 2 săptămâni, că nu-ți ajungeau banii și-ai luat împrumut de mine! Și te-ai dus și nu-i mai văd!

           Auzind fiul mortului ce zice, se schimbă la față – îl trase pe Fane deoparte și-i dădu cei 200 de lei, să nu ajungă Vasilică de gura satului și să intre în istorie ca datornic!

     Gestul nu scăpă multora, care începură să bocească, făcându-le de baftă, pe bocitoare:

          -350 de lei ți-am dat, Vasilică, și nu mi-ai mai dat un sfanț, înapoi!

 -Ba mie cu 500 de lei mi-ai rămas dator, și nu ți-a păsat, Vasilică!

- Vaca mea a rămas stearpă, că te-ai uitat urât la ea, Vasilică! Și mi-ai promis că-mi cumperi una tânără, drept compensație!

Poate că  bocetele ar fi continuat, dacă Vasilică, sătul să tot audă cum îl bocesc toți paraliticii, n-ar fi săltat din coșciug și n-ar fi urlat la ei:

-Bă! dă-vă ... anafura mamei voastre! cu gălăgia voastră, cu tot! Nici mort, nu lăsați omul! Ia cărați-vă la casele voastre, că m-am hotărât – mă duc singur, la groapă, numai să nu vă mai aud!