Se prea poate ca să fi crezut toată lumea, că am glumit,
când am spus că nu mai umblu cu mănuși! De ce-aș umbla, întro lume lipsită de
respect față de propria persoană? Cât despre respectul pentru alții sau pentru
munca lor, nici nu se mai pune problema!
Și, cum îmi place să mă isterizez, exorcizez și cauterizez,
mi-am pus întrebarea: de unde s-a născut ideea că noi, oamenii, suntem cei mai
aproape de sufletul lui Dumnezeu? În primul rând, pentru că nu suntem siguri că
Dumnezeu ar avea vreun suflet, pe care să ni-l dea nouă, păcătoșilor! Mai bine
și l-ar păstra pentru el, noi avem destul și nu prea știm ce să facem cu el! Plus că, de fiecare dată când o sfeclim urât, dăm vina pe El, că și-a întors
fața, de la noi, fără să analizăm, să vedem și de ce! Sau dacă chiar e așa! Dacă lărgim orizontul întrebărilor
tâmpite și ne rugăm mereu de El, pentru orice prostie, nu ne punem și problema
– cum de poate fi atent la fiecare, ca să-l mulțumească?
Dăm divinitatea, deoparte, să vedem ce rămâne – multă
mânie, dezamăgire, chiar ură și alte angarale! Și vin, să întreb:
-
de
ce suntem noi, oamenii, atât de răi? De ce ar trebui să ni se ofere lauri, când
suntem, cum suntem? Nu! nu suntem acele
ființe adorabile, cum ne închipuim că suntem! Suntem acele ființe capabile să
zâmbim, în timp ce pregătim groapa și coliva pentru un alt semen. Suntem cei
care lingușim pe cei care ne batjocoresc, ne injosesc și ne vând pe-un leu, și
ăla, găurit. Ne privim în ochi victimele, în timp ce le înjunghiem. Suntem cei
care chiorăsc o pisică, taie coada la un câine și bat un cal, până moare, după
ce l-a stavidit sub poveri. Închidem animale și păsări în cuști, răpindu-le
libertatea pe care ne-o reclamăm ca pe un drept inalienabil. Suntem cei ce
zâmbim, când ne doare, dar ascundem asta, cu gândul la o răzbunare ulterioară.
Ne plângem că nu ne bagă cineva în seamă, dar nu vrem să știm de durerile
celorlalți. Nu ne pasă de ce-are-n suflet cel de lângă noi, atât timp cât îl
putem folosi și, apoi, arunca. Otrăvim aerul, apa și sufletul naturii cu
deșeurile noastre, lamentându-ne că ni se vrea răul. Ne văităm că ne lipsesc
unele și altele, dar nu mișcăm un deget, să le obținem. Vrem să ni se dea, fără
să dăm vreo fărâmă din timpul și sufletul nostru! Cerem tot timpul, fără să
oferim ceva. Cumpărăm toate prostiile, văitându-ne că suntem săraci.
Colecționăm toate vechiturile,
lăudând-ne că avem multe amintiri legate de ele, dar nu le-am da unui amărât,
să se folosească de ele. Mâncăm prea
mult, aruncăm multe alimente,
fără să ne intereseze că sunt unii care mor de foame, și apoi mergem la doctor,
întrebând de ce suntem obezi și bolnavi. Lăsăm apa, să curgă, în timp ce oameni
ca noi, plâng după ea. Dansăm și râdem, în timp ce planeta moare, și noi, odată
cu ea! Și, mai ales, nu credem în nimeni și-n nimic, dacă nu-i după chipul și
asemănarea noastră, sau nu cântă pe aceeași vioară, ca noi! Lista e lungă!
De ce ne-ar iubi Dumnezeu?
Și totuși! - noi, oamenii, suntem surprinzători, atât
pozitiv, cât și negativ: putem oricând, să fim altruiști sau egoiști, să facem
bine sau rău! La nevoie, putem muta munții sau săpa Groapa Marianelor, putem
clădi o piramidă sau, cu o trăsătură de condei, putem distruge propria
civilizație!
Ce nu prea ne reușește tot timpul – să ținem minte că
suntem oameni și să ne comportăm ca atare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu