Dragă tată!
M-am întâlnit, din nou, cu tine, astăzi – cu fața ta aproape
neridată, cu zâmbetul ăla fantastic de mucalit, cu părul alb și rar,
rotunjindu-ți chelia strălucitoare! Tot pus pe poante și mișto-uri, nu-i așa? Ai
rămas neschimbat, ochii îți fugeau peste tot și-ți era foame. Tu, care mâncai
pe fugă, dar îți place să bei două-trei beri, la “botul calului”,
ai comandat azi o cioarbă.
Vârsta își pune cuvântul – te-ai nărăvit să mănânci la pensiune, după ce o viață
ai mâncat din sufertaș, în pauza de masă. Iar când mergeam la pescuit, mâncai
cu un ochi la plută, unul, la mâncare, și cel ager, la mine, să nu cad în baltă
și să mă înnec! Sper că n-ai uitat cine m-a învățat să beau bere, punând sare
pe marginea halbei? Mie, eram mic, îmi luai un “țap”, pe care nu-l terminam, mi se făcea
gura, pungă, de la amărală,
și-mi părea rău că las ceva neconsumat, dar atât puteam. În drum spre casă,
cumpăram pepeni din Piața Mare. Odată l-am cărat, singur, pe unul mare, până
aproape de casă, dar l-am scăpat și praf! s-a făcut! Mi-a fost ciudă și rușine,
dar n-ai spus nimic, nici nu i-ai pomenit mamei ce căscat am fost. Nici când am
dărâmat movilele de conserve, de la supermagazin, cum i se spunea odată, nici vocea n-ai ridicat-o – ai plătit ce
fărâmasem, m-ai luat de mânuță și m-ai dus acasă, fără reproșuri. Așa faci tu –
o singură palmă după ceafă, mi-ai dat, în toată viața ta și-a mea! Mi-ai ținut,
în schimb, jumate de oră de morală, de fiecare dată când greșeam, dacă găseam o gaură de
șoarece, în ea mă băgam! Nu zic, uneori n-o nimerești, dar nici prostii, nu
zici! Mă bucur că-ți semăn – nici mie nu-mi place scandalul, cearta! Dar dacă altfel, nu se poate, mă bag și eu!
Pentru că primele lecții de onoare, de la tine le-am învățat! M-ai făcut să
cred că, fiu de muncitor în fabrică, eu pot fi un cavaler care salvează
domnițe, scoate spada, pentru ce slabi, și omoară bandiți la drumul mare.Viața
mi-a arătat că nu mai sunt cavaleri, dar te poți crede unul! Iar tu ai rămas
regele meu, care, în loc de spadă, mânuia un ciocan și-o daltă! Și care mi-ai
cumpărat o singură pereche de pantaloni, care erau de damă!
Au trecut 17 ani, de când ai murit! N-ai apucat să ne
vezi bătrâni, pe noi și pe copiii noștri! Poate că ne-ai fi criticat pentru
modul nostru de viață și pentru greșelile făcute, sau poate nu! Cel mult ne-ai
fi privit lung și trist, sau ai fi râs cât de proști am putut fi!
Mi-a așa dor de tine, că nu vreau să-mi aduc aminte de
cum erai, când trăiai. De aceea, te văd zilnic în fiecare bătrân mucalit și pus
pe poante. Poate din cauză că nu ți le-am spus pe astea, toate, când trebuia! Și-acum e prea târziu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu