Singurel, prin Dobrogea, viața părea frumoasă: nu tu,
familie, nu tu, prieteni scandalagii, fără vecini și cărat gunoiul!
Cum obosise, dădu să se așeze pe-o stâncă mai cumințică,
netezită pentru cei cu fundul moale. Nu apucă, însă, că peste el năvăli, ca o
tornadă, un tânăr apărut de nicăieri, care-l îmbrânci cât colo, în colbul
potecii. Brutalitatea gestului, a cărei semnificație n-o pricepea, mai ales că
nu se știa vinovat de ceva, făcu să-i sară muștarul, și nu puțin: se repezi la
agresorul care tot dădea din mâini, fără să spună ceva și se iscă o tăvăleală,
din care se opriră abia la intervenția
unei a treia persoane, un bărbat la vreo 40 de ani, vânos și stăpân pe sine. Acesta,
după ce făcu loc între cei doi combatanți, se răsti la călătorul nostru
singuratic:
-Ce-ți veni, măi omule, să sari la el? Ce rău ți-a făcut?
Stupefiat, celălalt nu răspunse de prima dată - cum? tot
el - îmbrâncit, și tot el -vinovat?
Agresorul său, de
data asta liniștit, tot mai dădea încă din mâini, dar tot fără să scoată vreun
sunet.
- Păi! a sărit pe mine și m-a lovit! se enervă călătorul.
- Văzuse, bietul mut, vreo primejdie! n-a mai apucat să
te avertizeze și-a sărit pe dumneata! Că de strigat, nu poate! Ei! ce-ai văzut
așa urât? îl întrebă pe mut, însoțindu-și cuvintele și de mișcări ale măinilor.
Acesta făcu semn către piatra destinată odihnei și abia
atunci călătorul zări vipera ce se pregătea să-l atace!
Concluzie: - ne-am făcut așa răi, că nu mai deosebim
binele, de rău, și, de aceea, ne purtăm uneori mișelește exact cu cei care ne
vor binele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu