Acum câțiva ani, ne-am trezit întro dimineață, vreo 8, cu
mașinile zgâriate - un “pui de cuc”,(ca să nu zic altă pasăre!), se jucase cu un cui, exersându-și
talentele de pictor pe caroserii! Ghinionul lui – un paznic de la o firmă din
zonă îl văzuse și chiar știa unde stă. Pus în fața realității, tac’su,
un pârlit cu 5 copii și trăind din
ajutor social, a ridicat din umeri, că el n-are bani să plătească reparațiile.
Eu n-am mai spus ceva, decât că asta nu e scuză, așa că nu mi-am bătut capul cu
o nouă zgârietură, lângă cele deja existente, și nu i-am cerut repararea. În
schimb vecinul, care nu avea decât 2
săptămâni de când își luase un Duster, dăduse în bâlbâială, când a aflat cât îl
costă revopsirea parțială a mașinii!
Am mai mân...! îhh!... scris despre copii fără
copilărie, cum am amintit și de iresponsabilitatea părinților față de
eventualele consecințe ale faptelor copiilor lor – până nu te afectează direct,
chestia nu interesează!
Și totuși – copiii au fost dintotdeauna, năzdrăvani! Deși
nu recunoaștem, toți am fost niște obrăznicături, care, astăzi, mârâim la trăsnăile
celor mici și haioși. Dar parcă părinții, altădată, chiar cu bătăița,
conștientizau copiii că nu orice le este permis. Parafrazându-l, din nou, pe fostul
meu director de la ultima școală unde am predat, știu că avea dreptate: orice
pedeapsă i s-ar aplica unui om, dacă n-a înțeles unde a greșit și ce consecințe
are greșeala lui, e pur și simplu, degeaba!
Azi mi-am amintit de zgârcitul meu unchi, nenea Mitică: mama,
când eram copil, mă “măgulea”, zicând
că semăn cu el – puturos și snob! Nici acum nu sunt convins că avea, sau nu,
dreptate, cert e că semăn ceva-ceva, cu
unchiul – am o predispoziție pentru cumpărat haine elegante, deși le cumpăr și
nu le port! Unchiul, când a lichidat tot ce avea în oraș și s-a mutat la Săcele,
avea 5 geamantane pline cu costume și era certat cu apa (aici nu-i semăn!)! Ei,
bine! unchiul Mitică era și un mare zgârcit – îmi amintesc cum a venit cu o
pungă de bomboane, ne-a servit din ea, inclusiv pe părinți, și apoi a băgat-o
în buzunar. (Cred că încep să semăn cu el!... Glumesc!) Cum am povestit și mai
demult, iată-l că vine în vizită, cărând 2 geamantane cu aceleași costume, cu
care se "costuma" de câteva ori, pe zi, cât a stat la noi, atunci când ieșea în
oraș. Schimba des și pijamaua, doar că uita chestia aia neplăcută, cu spălatul.
Trec peste alte detalii și ajung și la plecare: ne luase ochii cu un cuțit, cum
se făcea atunci, prin fabrici: curbat, de o formă mai curioasă și cu mâner
complicat. Pentru mine, copil, era o adevărată minune, așa că unchiul m-a
păcălit : mi l-a dat, după ce i-am cărat bagajele la gară! Și vreau să spun că
nu erau deloc ușoare! Dar aveam cuțit!
Mama, când l-a văzut, mi l-a luat și, apoi, l-a
ascuns. Ceea ce nu era o piedică pentru un plod – am detectat repede
ascunzătoarea! Și, în timpul liber și pe ascuns, mă jucam cu respectivul cuțit,
înfingându-l în dușumea.
Asta, până a venit Paștele și covorul a fost scos. Mă
jucam prin curte, când mă trezesc cu mama, vânătă-coaptă, lângă mine, întrebându-mă
de ce m-am jucat cu acel cuțit! Eu, am negat vehement! Mama m-a luat de-o
ureche și mi-a prezentat dovada: covorul arăta ca o strecurătoare, ceea ce, cât
era așezat pe dușumea, nu se vedea! Și cum, pe atunci, ca să cumperi un amărât
de covor, trebuie să strânge bani câteva luni, bine că am scăpat nebătut!
Ion Creangă, alergând când la scăldat, când la cireșe,
când la târg, să vândă pupeze, ne-a încălzit sufletele și cu viața aparent
idilică, a satului românesc. Chiar trăind la oraș, noi, ăștia mai hodorogi, tot am mai avea ce povesti. Nu știu ce vor povesti, peste ani, copiii de azi. Poate că
s-au speriat, zicând că-i vreun monstru, de-o vacă ițită din boscheți. Ideea
este alta - lor nu prea le explică cineva, care este limita unde trebuie să se
oprească și cine suportă efectele trăsnăilor care le trec prin cap! Așa că tot
găuresc covorul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu