“Când o să mor, n-o
să-mi pară rău! O să mor, și gata! Cum am fost un om bun, or să mă petreacă
mulțime de oameni pe ultimul drum, că la mulți am făcut eu, bine! Cu tot cu neamuri, că și de
ele am avut grijă toată viața, va fi blocată circulația. Că eu am iubit
întotdeuna oamenii, fie ei buni sau răi, pentru că am văzut în fiecare
sclipirea aia, de diamant, care ascunde noroiul din jur. Sclipirea aia de
bunătate, de înțelepciune și de dragoste! Pentru că nu e niciun om rău, doar
viața și noi, ceilalți din jur, îl facem rău. Poate dacă l-am lăsa să fie cum e
cu adevărat, n-ar mai trebui să se ascundă și ar fi EL, chiar cu defectele
sale. Asta am urmărit toată viața – omul, din om! Am fost, de multe ori,
dezamăgit, chiar dureros de afectat de lipsa de înțelegere a celor pe care i-am
ascultat și i-am înțeles. De cele mai multe ori, au râs în spatele meu și nu
m-am supărat, doar m-am înstristat că n-au înțeles că tot ei au pierdut – au rămas
răi! Dacă râdeau de mine și învățau ceva bun din asta, m-aș fi bucurat și eu,
aș fi râs și eu, cu ei! Dar dacă atâta au putut…! Eu pot să rămân un prost în
ochii lor, dar ei vor rămâne deștepți și buni, în sufletele lor, ceea ce nu-i adevărat,
e doar o falsă amăgire. E greu pentru un om să nu se înțeleagă pe el, însuși,
și cu el - însuși! Dacă nu ești învățat să te cunoști și să te respecți singur,
nu poți respecta pe nimeni și nimic! Devii cârcotaș, orgolios, prost, infatuat!
Nu mă aștept la recunoștiința lumii, dar sper ca măcar pe ultimul meu drum să
vină, puhoi, cei care mă iubesc și mă respectă! Gândul ăsta chiar că m-ar
încânta!”
___________________________________________________________
-Știi c-a murit dobitocul ăla care o făcea pe deșteptul cu
noi, de ne dădea sfaturi? Daa! mă! ăla
care vorbea mult și prost, de ziceai că le spune din carte și le știe pe de
rost! L-au dus la groapă vreo 5-6, cu tot cu popă și dascăl! Nicio rudă – toate
erau la servici și nu s-au putut învoi! Copiii, au fost! N-au vărsat o lacrimă,
nesimțiții! Se zvonește că le-a lăsat cu limbă de moarte, să nu-l jelească! Să
râdă și să cânte, ca la circ, auzi? că lui nu morții i-au plăcut, ci veselia!
Parcă ne freca și pe noi, la urechi, că lui îi place să vadă veselie în ochii
și sufletele oamenilor?! Ce vrăjeală avea pungașul, în el, de zici că avea stofă
de politician! Îl durea pe el, în paiș’pe, de problemele
noastre! L-am văzut odată, când i-am spus de mama, că-i bolnavă la pat, că
dădea în lacrimi de crocodil, panorama naibii! Parșivul naibii! Cine să-l
creadă că ne crede? Mi-a făcut odată un
bine, dar, pentru asta, să las cafeaua să se răcească, și să-l conduc la
groapă? Ce? știe cineva că mi-a făcut mie bine, să-mi ceară socoteală? Și vouă
v-a făcut, parcă, un bine. La unii, chiar de mai multe ori, și tot nu v-ați dus
la înmormântare! Las’ că nu s-a
speriat și nici n-a plâns, din cauză că n-am fost noi, la dus cu sicriul! Nu-i
vorba aia – ne naștem în singurătate,
trăim în singurătate și murim singuri? Iote că la el, s-a adeverit! Și-i
mai trăgea el cu prostia aia, cu diamantul din fiecare! Eu nu l-am găsit pe-al
meu, să mă îmbogățesc și să mor fericit, printre ai mei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu