CONTROVERSE

     Soții Vermin fură luați prin surprindere: de când așteptau ei momentul ăsta, iar “momentele” i-au dat cu cracii-n sus – cei doi fii ai lor se căsătoriseră la un interval de 2 zile și la distanțe de mii de kilometri între ei, și între ei și părinți! Și cât își bătuseră, la căp’șor, odraslelele, că vor să-i vadă la casa lor și să le zămislească nepoți! Se pare, însă, că săptămâna chioară îi vizitase pe amândoi, în același timp, de făcură marele pas! Fără să spună un cuvințel, cuiva!

-Micule! suntem socri, în sfârșit! urlă madam Verminî în urechea surdă, a soțului, care mormăi ceva  seminteligibil, ceva de genul “...ma de viață! Nici nu-și mai anunță părinții, când își pun poalele-n cap!”

Beleaua cea mare abia după aceea urmă: de parcă s-ar fi înțeles, vor veni cu nevestele în a treia zi după Revelion! Madam Vermin simți c-o ia cu frig, neștiind ce trebuie să facă, ce mâncăruri să pregătească, să nu cadă de curcă cu ghimbir, în fața nurorilor. Mai ales că uitase să întrebe dacă sunt măcar românce! Falca ei căzută o puse la loc consortul, care, tot mormâind ca un urs uitat în tomberon, o liniști - e destulă mâncare rămasă de la  Crăciun și Revelion, cât să sature un batalion de majorete, în frunte cu bulibașa lor! Și nici nu pute, încă!

Fiul cel mic sosi primul, însoțit de o făptură diafană, decupată, parcă, din Albă-ca-Zăpadă și cei patruzeci de hoți: blondă-străvezie, cu șuvițe lila-cenușii, cu o guriță numai bună de pupat cireașa sub coadă, cu trup de sirenă, de la care a fost decuplată coada. Care scoase șervețelul și șterse canapeaua, înainte să-și țuguie trompița și să se așeze! Metamorfozat în statuia lui Hercule cărând banane, proaspătul angajat la soarta de soț o mânca din priviri, altfel nu se explică cum de era subțirică și molatecă.

Conversația o porni chiar zâna cea bălaie, scutind gazdele de introducere, mesaj de întâmpinare, mormăială de neacceptare sau zgomote produse de flatulența datorată emoțiilor:

-Noi ne iubim ca doi nebuni! Doar în filmele turcești mai vezi așa nebunie de dragoste, ca între noi! Și, în timp ce el spală vasele, eu compun versuri amoroase. Cât înșiră rufele, eu îi șoptesc, languros, la ureche, ce surpriză îi pregătesc în pat! Abia după ce termină de gătit și să-și coase ciorapii, îi dau listuța cu visele mele ieșite din pana mea măiastră. Ce pana mea! viața e minunată! șopti suav, necajită că și-a rupt o unghie.

Poate că socrii ar fi aflat mai multe, dacă nu s-ar fi auzit soneria și nu ar fi apărut cea de-a doua pereche: fiul cel mare, cu soția! După ce intră ea, apartamentul se întunecă brusc, Soarele se ascunse după perdea, iar vinul se răci brusc și începu să strănute. Figura ei senină, de portavion atomic în aplicație, o făcu pe gazda-mamă să slăbească subit 3 kile, după ce un an nu slăbise decât 375 de grame, cu toată dieta ei. Socrul simți nevoia de aer, așa că ieși pe balcon, de unde, prima oară după 25 de ani, se auzi strigătul de luptă al canibalilor. Doar proaspătul soț rămase cu zâmbetul pe buze, să zici că maică-sa îl născuse la teatrul de comedie!

Încruntată de parcă fusese prinsă la furat și trimisă la galere, dotată cu un fund lătăreț și niște brațe de luptător de summo, nevestica nu-și părăsi fizionomia nici măcar după ce bătăile inimilor celor prezenți se apropiară de ritmul aproape normal. Cât despre conversație, nu participă decât cu un “hâc”, când se împiedică de piciorul cumnatei, întins strategic pe sub masă.

Și lucrurile s-ar fi lăsat cu dric și bocitoare, când madam Vermin, trecând peste limita de suportabilitate, nu ar fi repetat, după 15 ani, unul din rolurile ei preferate și uitate - o criză de epilepsie!

Nici nu apucase să se întindă pe jos și să facă spume la gură, că cei prezenți își pierduseră capul: copiii se uitau, prostiți, unul, la altul, Vermin-bătrânul își mânca mâinile, uitând că nu pusese piper pe ele, în timp ce nora cea fermecată urla să vină pompierii, urcată în vârful patului!

Numai Creatura Întunericului, cum o botezase, în gând, epileptica, sări ca arsă, se sui pe tăvălită, îi scoase, profesionist, limba, afară, îi vârâ între dinți o lingură de lemn, apărută ca prin farmec, în mâna ei, nu înainte de a-și întoarce soacra pe-o rână. Când veni Salvarea, criza trecuse și o altă intervenție nu-și mai avea rostul, cu excepția unei prezentări la spital și efectuarea unor analize.

Restul zilelor fură un vis pentru soții Vermin: după plecarea intempestivă, a zânei cu nasul de plastic, rămăseseră în grija celeilalte nurori, care-i îndopă cu sarmale, prăjituri și pește la cuptor, făcute de mânuța ei, cum nu mâncaseră vreodată!

-Ai văzut - când zâmbește, e chiar frumușică! Dar ce gospodină, e, Doamne! N-a nimerit rău băiatul nostru! comentă madam Vermin în urechea soțului, uitând  intenționat să adauge ceva și pentru cealaltă noră.