Că nu e loc de-arat și semănat!
Că s-a-ntors lumea și s-a pus de-a lat,
Și e mai bine, dar, totuși, ne-am schimbat!
Mai șoșotesc bătrânii, prin gingii secate,
Că-s țarinile prăfuite și uscate!
Vaci, nu-s, și nu mai au nici lapte
Să-și umezească buzele crăpate!
Se uită-n zare și așteaptă clipa
Întoarcerii acasă, pentru cei plecați!
Se roagă să-i mai țină Dumnezeu, uitați,
Ca să-i mai vadă-odată, adunați!
Cu ochi pieriți, măsoară iarăși timpul-
Găsesc că nu-i târziu să plece-n Soare
Dar nu știu - cin’ o să le-aprindă-o lumânare?
Că lumea s-a schimbat și n-o mai doare!
Și stau bătrânii, singuri, și se miră:
-Ce s-a-ntâmplat cu lumea asta oarbă
Boțită și urâtă, ce-n stare e să soarbă
Pământul, aerul, chiar și un fir de
iarbă?
De ce se duc ai lor, mai tineri, chiar copii,
Iar ei rămân în viață și vai! neputincioși?
Cum li se strânge carnea, când văd copii frumoși
Pe paturi amărâte de spital,
nesănătoși?
Puțini mai sunt cei ce au prins războiul!
Sau foametea, sau patima din cer!
Încomodați de lumea plină de mister,
Ar mai dori ceva frumos, dar nu mai cer!
Obișnuiți cu statul pe la coadă,
La farmacii se-nghesuie de zor.
Sătui de anii care tot trec și mor,
Sunt răi și acri, și fără viitor!
Cum de-am ajuns aici, pe scena strâmtă?
Mă uit la ei și simt ce mă așteaptă:
O să m-abat din calea
aia, dreaptă
Voi deveni, ca ei, exact o treaptă!
Înconjurați de rele și minciuni,
Tristeți ce-au coborât din rame,
Le este frig și chiar li-e foame,
Rugându-se la timpul care doarme!
Să nu îi ignorăm - sunt tot ai noștri!
Viața le-a fost un lanț greu, de oțel!
Vom fi și noi, cândva, ca ei, la fel,
De nu vom deschide cufărul și inima din el!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu