Nu sunt mare jucător de șah. Mai degrabă nu sunt nici măcar jucător de
șah, judecând după intervalul de timp dintre două date, când am atins piesele.
Pe care le ating des, când le șterg de praf!
Tatăl meu m-a învățat să
joc, fapt pentru care am luat la bătaie, de era curtea plină de fulgi, de
fiecare dată când făceam greșeala să accept provocarea lui. Nici el nu se lăuda
că joacă șah, nu prea avea timp și nici răbdare, doar întro după amiază de duminică,
o partidă, două, rar, trei. Cum spuneam, mă bătea de nu aveam aer, până când mi-a ținut un speech, din care reieșea că nu muți nimic, dacă nu poți anticipa
cel puțin trei din viitoarele mutări ale adversarului, plus replicile tale.
Nici după aia nu l-am “omorât”, dar reușeam să-i mai „fur” câte un mat!
Abia după ce a sărit de 65
de ani și a făcut 2 AVC-uri, cu hemipareză permanentă, am reușit să-l bat și
să-mi iau revanșa. Glumesc – nu puteam face așa ceva, de obicei ar trebui să te
pui cu unul mai puternic decât tine, nu cu unul
mai slab! Că nu e așa, nu e vina mea! Dar numai pentru bucuria de a-i
vedea ochii, râzând că e încă „verde”, și tot nu l-aș fi invins mereu, chiar dacă puteam, de
mult timp, s-o fac cu ușurință. Nici să nu-i iau vreo partidă, era prea deștept
să nu se prindă că joc la cacealma și că mă las bătut! Să nu mint – mă bătea „pe bune”,
era deajuns să mă uit pe pereți,
după rahat de muscă, și dacă nu eram la
zi cu anticiparea mutărilor, cum ar fi trebuit,...!
Tot așa, din cauza mâinii
parțial blocate, nu mai putea pune râmă-n ac, așa că n-a rezistat, m-a obligat
să-l duc pe malul unui șanț, unde se agitau niște pești rahitici și super -
poluați, să prindă pește, pe “ultima lui sută de metri”. Adică – eu să-i vâr momeala
și, eventual, să-l ajut să scoată „prada”! Bineînțeles, n-am prins nimic, ăia erau pești de oraș,
crescuți pe marginea ghetou-ului și erau unși cu vaselină!
Tata, s-a dus! Eu am rămas
cu lecția că, în viață, ca și la șah, trebuie să anticipezi mișcările
advesarului, că doar șahul nu s-a născut doar pentru amuzament, este război în
toată regula.
Eu nu am jucat șah cu fiul
meu. Poate, am mutat piesele cu fiica-mea. Ei n-or să aibă amintiri cu mine,
mulțumindu-le din ochi că s-au lăsat bătuți la jocul ăsta. Și, sper! nici cu
mine rugându-i să-mi vâre rame-n cârlig. De fapt, ce amintiri vor avea despre
mine? O bătaie, ceva? Doamne! câte lucruri putem ignora cât trăim, ca apoi să
ne plângem că le-am ratat!
Șahul este o chestie prea
nobilă, ca să fie la îndemâna oricărei ciumăfăi, cu pretenții de intelectual.
Dar iată! poate deveni prilej de amintire, întrun timp care nu ține cont de
anticipația noastră, ci doar de mutările pe care le-am făcut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu