De foarte multe ori, rațiunea este înlocuită cu mărunte socoteli, dintre
care dragostea de sine este predominantă. Deși ne place să ne dăm rotunzi cu
altruismul nostru, trebuie să recunoaștem, atunci când suntem singuri, că nu el
ne ghidează faptele, ci exact contrariul. De aceea ne rămân multe lucruri
nerezolvate, în timp ce noi alergăm după cai verzi, să le numărăm potcoavele.
E știut faptul că nenorocirile (cutremurul,
războiul, pandamiile, moartea, etc) schimbă relațiile dintre noi și ne fac mai
umani, deși nu e obligatoriu! Chestia asta, calată pe o nenorocire, scoate la
suprafața mocirlei umane fraternitatea și, aparent, multă înțelegere, dar, de fapt nu
învățăm mare lucru din asta, ne rămân sechelele, pe care le ignorăm. Ne iubim
pe sine mult prea mult, că să-i înțelegem și pe alții. Și ni se pare că ceea ce
gândim și facem, este corect și justificat.
Iată un caz foarte simplu:
Divorțul a rupt toate
punțile dintre cei doi, lăsând în loc o prăpastie ce s-a lărgit cu timpul. Privit
la început ca pe-o glumă proastă, divorțul (atât timp cât Ea a crezut că El va
revine cumințel la vechile obiceiuri, lucrurile vor intra în normalul dinainte,
iar totul va fi dat uitării) nu a deranjat pe cineva, cu atât mai mult rudele
și prietenii cărora li se stricaseră telembizorul. Numai că normalul dinainte
devenise anormalul care săltase cracul peste tejghea, iar cuțitele fuseseră
ascuțite și utilizate să hăcuiască orice brumă de înțelegere și împăcare. Când
Ea a descoperit că El luase în serios varianta cu pa și pusi, fiara mică și
virgină din suflețelul ei, alimentată sistematic de “iubitorii
de dezastre”, căpătă dimensiuni
mitologice și mitomanice, trecând la acțiune.
Așa s-a ajuns cu una,
hăis, și unul, cea (sau invers), respectiv cu o hârtie care i-a dezlipit mai
ceva decât i-a unit certificatul de căsătorie, încheiat anterior. Și cum
războiul celor două roze abia începuse, transformându-se în războiul celor două
mimoze, devenite viroze, după ani de război secular, amândouă taberele își
numără răniții și-i pansă cu frunză de mătrăgună, descoperind că doar ura mai
figura pe lista cu aspecte comune. El scăpă de gelozia și răzbunarea ei abia
când Ea se recunoscu învinsă și-și găsi un soț, în timp ce El tot călca în
străchini. Doar că momentul îl găsi pe El scârbit de natura feminină, din care
gustase cu toți colții, și hotărâ că-i mai bine să moară burlac, decât să tot
fie înjunghiat periodic și mușcat prin noadă. Și recunoscu că a fost un
dobitoc, că mai bine se freca singur pe spinare, decât să cate prin bătături
străine, fără să cunoască luminița de la
capătul tunelului.
Noroc că un atac de inimă
îl pasă în Salvare și apoi, direct pe masa lui nenea doctorul, că altfel ar fi
stat la o șuetă prin cimitir, cu vreo trei draci și-un înger repudiat. Reîntors
din Zona Veșnică, află cu maximă efervescență că, atunci când Ea auzise că El
face pe mortul prin spitale, s-ar pus pe plâns și i-ar fi spus fiică-sii că
merge la spital, să-l vadă, și chiar s-a angajat să aibă grijă de el, dacă amă-râtul
are de gând să tragă-o țeapă și să se întoarcă acasă, evident, lovit în aripă
și-n trenul de aterizare.
Fata și-a înclinat capul
spre dreapta, clătinându-l încetișor, să nu facă prea mult curent, și a spus cu
glas încet:
-Nu cred că este o idee prea
bună!
-De ce, dacă are nevoie de
noi? Vreau să fiu alături de el, când își va reveni!
-Hmm! tot cred nu este o
ideea prea bună! Crezi că, dacă tata te vede, când s-o trezi, lângă patul
lui, se va bucura? Sau va da ochi peste cap și va face un nou atac de cord, de data asta,
ireversibil?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu