PEȘTIȘORUL DE AUR

Grebănel plecase la pescuit încă de când nu se luminase de ziuă - acum era prânzul și nu văzuse coadă de pește! Se simți nenorocit (ceea ce nu era o noutate pentru el), deoarece nevastă-sa îi promisese c-o să-i spargă capul, dacă mai vine fără vreun solz, măcar. Și cum nici mărunțiș n-avea, să cumpere, știa că a îmbulinat-o rău!

Cînd se pregătea să se atîrne de gât, de-o cracă, iată că avu trăsătură, de a crezut că e în apă un brontozaur cu aripi. Când colo, un peștișor mic, auriu și deloc cuminte, după cum se zbătea cu tupeu:

-Hello! Eu sunt peștișorul ăla de aur, care îndeplinește o dorință, cui nu-l prăjește! Ei! ce zici, te bagi?

Grebănel se scobi în nas cu singurul lui deget curat, luat pe nepregătite și mormăi ceva neclar, interpretat de auriu drept accept semitacit:

-Atunci, dă-i bătaie, că m-așteaptă o crăpoaică tinerică, ce i se usucă botul după mine.

Omul nu-și reveni din surprindere, dar mintea lui creață îi deschise gura:

-Vreau o mașină bengoasă, full options! Cu consum mic! De putere și viteză! Cu jante de crom!

Nici nu termină bine și se trezi, cum se știe, cu dorința gata, lângă el. Doar că “rotițele” lui se roteau lent doar când era rost de muncă, nu și când era rost de tras în piept, așa că nu scoase un cuvânt, băgă peștele în bidonul cu apă, cu gîndul – “O să-l folosesc și mai târziu, nu pleacă nicăieri, e la mâna mea!”.

Ajuns acasă, profită că nu erau prezenți ceilalți și aruncă peștișorul în cadă, ca să-l mai îmbuneze, cică, deoarece auriul, ca să-și arate dezaprobarea, întoarse coada la el, nu înainte de a-i arăta înotătoarea, ce semăna perfect cu degetul ăla ridicat în sus.

   Pe Grebănel îl duru, ca de obicei, în fâs, așa că se apucă să înșire pe hârtie toate dorințele lui, pe care i le băgă ulterior, sub bot, peștișorului de aur. Acesta citi lista, lovi de trei ori, cu coada, în cadă și ceru eliberarea, care îi fu acordată prin aruncarea de la etajul III, direct în pârâul din spatele blocului lui Grebănel.

 Omulețul cel cinstit (și merele sale de aur!) își frecă zgaibaroacele, fericit – a pus-o! Apoi se apucă să inventarieze îndeplinirea dorințelor sale. Să se strângă de gât, cu patentul, și nimic alta – toate erau pe dos cum le ceruse el! Drept răzbunare, peștișorul le făcuse după capul lui! Cu excepția unei singure, dar să nu anticipăm!

Grebănel își dorise o vilă luxoasă, dar nu precizase unde, așa că se trezi cu ea așezată pe o insuliță care se scufunda sistematic, aflată în mijlocul unui lac unde deversa toată lumea ce prindea. Și unde nu se putea ajunge decât cu batiscaful! Verificîndu-și contul din bancă, descoperi că milionul de euro plantat de peștișor, acolo, atrăsese atenția autorităților și Grebănel fu chemat să dea socoteală ore-n șir, cu promisiunea că istoria se va repeta multă vreme. Pantofii și hainele de firmă îi erau ba prea mici, ba pe mari, iar bijuteriile se dovediră false. Pînă și cîinele de rasă se dovedi un trădător, deoarece îl mușcă de partea ascunsă a personalității sale, determinând un vaccin antirabic și o amendă usturătoare, pentru că animalul  nu avea carnet de sănătate și nici vaccinările, la zi.

După 3 zile, Grebănel muri – neștiind ce-i în capul nevesti-sii, ceruse peștișorului să-i dea ce-și dorește ea, cel mai mult! Fu singura dorință pe care peștișorul o îndeplini așa cum îi fusese cerută!