Simt că ni cam s-a tăiat
din macaroană:
Prea speriați și-nchiși
în case, benevol,
În poarta noastră,
încriem câte-un gol!
Să fie, deocamdată,
biet gol material,
Să nu fie mai tragic -
prea mare și mortal!
Când am visat să stăm
acas’ cu toții
Prea obsedați de frica
rea - a Morții?
Din giumbușlucurile
vieții, iată unul
Care-i mare tare decât lepra și tutunul,
Mai iute decât trăsnetul și MIG-ul,
Și mult, mult mai geros, decât e frigul!
Pe străzi pustii ne-ar duce, iarăși, pașii
De n-ar mărșălui pe ele poliția, oștașii!
Așa, subit, ne-am alerga prin parcuri,
Dar, din păcate, stăm speriați în țarcuri.
Ne este dor de rude și prieteni! Pe bune?
Până acum, unii n-aveau nici nume!
Am vrea să fim miloși și n-avem cum-
Să-ncalci iar legea și să ieși în drum,
Să întinzi mâna la cel sărac, bătrân?
-De ce nu stă acasă? Ce-i!„ jupân”?
Pe cei ce-au umbrărit Pământul,
Din mult "patriotism", i-a luat vântul,
Să îi aducă aici, cu vechile păcate,
Pe care le credeam trecute și uitate.
Deodată, fiecare o ține pe a lui, firește!
Și orice sinecură, îndată se puiește!
Presimt că undeva, pe niște norișori,
Sunt unii ce clocesc și fată puișori:
La ei, orice prostie cuprinsă în statistică,
Nu e decât aureolă și echilibristică!
Acum, cu macaroana rasă și ochi grei,
Ne facem răi! Din ce, în ce, mai răi!
Orăcăim că știm cum tre’ să fie,
Și nu-nțelegem că NOI suntem pandemie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu