Atmosfera
din microbuz era doar puțin călduță, semn că instalația de încălzire nu
fusese pornită de mult. Era, în schimb, destul de umedă și, odată cu
vremea de afară, înghesuită între ploaie rece și lapoviță, ea determina orice
suflet viu și cugetător să intre într-o stare de deprimare greu explicabilă și
rău exprimabilă.
Cei 5
călători obligați să suporte o călătorie nedorită către reședința de județ, la
care se adăuga nu prea fericitul șofer, aveau aceleași trăsături crispate, ce
trădau, parcă, o suferință cronică. Era, de fapt, doar un disconfort
temporar, care nu trebuia luat ca o nenorocire. Pliată, însă, pe prea multele
probleme zilnice, unele chiar inexistente fizic, dar mental amplificate,
atmosfera era de nesuferit!
EL
simțea că aparține acestui microunivers, iar trăirile sale nu puteau fi
diferite de ale celorlalți! Aceeași neîmplinire, aceeași dezamăgire față
de viața trecută, plus sentimentul de ratare, nu neapărat comun cu al
celorlalți!
Momentul
s-a produs la cca 10 km față de capătul de linie, când microbuzul a tras pe
dreapta, într-un loc unde nu era stație. După ce șoferul a deschis ușa, a mai
trecut ceva vreme până când noul călător a urcat, mai bine zis, s-a târât în
mașină. Era un tânăr în jur de 25 de ani, cu capul descoperit, bineînțeles! ud leorcă!,
îmbrăcat cu un pulover verde, murat și acesta de vremea urâcioasă!
Îi
lipseau ambele picioare, de la genunchi în jos, iar ce rămăsese (și pe
care se sprijinea) era acoperit cu materiale plastice, ca să nu intre în
contact cu smârcul ce domnea peste tot! Se deplasa cu ajutorul unei perechi de
papuci din plastic dur, ținuți în mâini!
Surprinzătoare
era fața! care ZÂMBEA! Și zâmbetul nu l-a părăsit până a coborât! Mai mult,
când a urcat, a dat bună-dimineața tuturor zâmbind, și cu același zâmbet a
încercat apoi să întrețină o conversație cu șoferul și călătorii din față!
Pe fața lui nu se vedea nicio urmă de jenă, nu cerșea compătimire, nu se văita,
nu plângea și nu ridica brațele spre cer, implorând ajutor! Părea că era
împăcat cu el însuși și cu soarta sa, ba chiar mulțumit că trăiește, chiar așa!
EL a
simțit ce, poate, au simțit și ceilalți călători: rușinea că are toate
membrele la locul lor, că vede, aude, are miros! Că are cu ce se îmbrăca și că
are ce mânca! că are un loc de muncă și că poate să muncească normal! Că
are unde dormi și nu trebuie să stea, ud, la mila cuiva! și-atunci? De unde
sentimentul ăla de inutilitate, de descurajare? Dacă ar fi în locul acelui
tânăr, cât ar rezista fără să-și pună capăt zilelor?!? Câtă forță poate
avea un suflet de om, ca să treacă prin așa ceva, și să nu se lase doborât?
Avu
tendința să-i dea tânărului niște bani, nu prea mulți, aproape nimic față de
respectul pe care îl genera starea acestuia, dar, după ce-i mai privi odată
chipul, renunță la gest, nu din zgârcenie, ci, pur și simplu! pentru că i-ar
fi fost rușine de un refuz. Pentru că asta se citea pe fața tânărului -
MÂNDRIE! Mândrie pe care EL nu o simțise până atunci! la propria persoană!
Au
coborât cu toții, după ce tânărul, la fel de zâmbitor! ca o mască! a coborât
și el, după ce a servit o lecție de viață și de curaj!
EL
a ajuns la serviciu și, de cum a intrat pe ușă, a fost asaltat de problemele de-acolo,
amintindu-i de celelalte probleme, de până atunci, și prefigurându-le pe cele
viitoare!
APOI,
REPEDE, A UITAT DE TÂNĂRUL ACELA! ȘI-A AMINTIT DE EL, VĂZÂND LA “ROMÂNII AU
TALENT” PE UIMITOAREA LORELAI!
MAI
POȚI VORBI DE EMPATIE?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu