ENIGMATICI ȘI CUMINȚI, TERMINÂNDU-ȘI ROSTUL LOR... (Tot o poveste adevărată!)

Mihăiță, dis-de-dimineață, își aminti de părinții lui, chestie pe care n-o mai practicase de vre-o 3 luni, de când ei, copiii, trei frați, hotărâseră că cel mijlociu, dacă tot stătea în sat cu ăi bătrâni, să-i scutească pe ceilalți doi de-o grijă și să preia și grija părinților!

Ghiță, fratele mijlociu, avea gospodărie întocmită tot pe un teren al părinților, iar ceilalți doi frați aveau și ei casele lor, familiile lor, nu mai aveau nevoie și de alte griji! De aceea lucrurile păreau să se așeze cum trebuia, iar fratele mijlociu, drept recompensă, urma să primească toată moștenirea, fapt pentru care le ceruse fraților săi să-i dea documente de renunțare la drepturile lor asupra eventualelor pretenții!

Așa și făcură, iar frații plecați, fiecare cu problemele sale, se mulțumeau să-l întrebe pe Ghiță cum mai stă treaba cu bătrânii! Și cum acesta, de fiecare dată, îi liniștea că sunt OK, și frații stăteau liniștiți, mai ales că aveau părinți relativ tineri și încă în putere!

Acum Mihăiță nu și-ar fi amintit de ei, dar avea nevoie de-o hârtie de la Primărie. Se urcă în mașina personală, după care opri la supermarket de unde cumpără ce crezu de cuviință că le-ar face bătrânilor plăcere sau ce nu se găsea la magazinele din sat, nu pentru că ar fi fost nevoie sau ar fi fost obligat, dar niciodată nu se ducea la ei cu mâna goală!

Ajuns la casa părintească, bucuria revederii fu domolită de faptul că nu găsi pe nimeni acolo! Nu-și făcu probleme, erau atâtea de făcut la câmp, iar maică-sa se mai ducea prin vecini. Se duse la primărie, unde își rezolvă problema cam într-o oră, după care reveni, dar tot nu găsi pe cineva acasă.

Deoarece avea timp de pierdut, ca să-i fie așteptarea mai agreabilă, începu să arunce câte o privire prin bătătură. Și atunci începură să-i sară în ochi lucruri care nu erau la locul lor: scule părăsite prin curte trădând o grabă nejustificată, lucru care, în mod normal, era de neînchipuit! Un păianjen își făcuse culcuș în colțul ușii de la bucătărie și, ceea ce ar fi trebuit să iasă în evidență, lipsa câinelui! Curios se comportau și vecinii, vreo doi se uitară peste gard ca mai apoi să grăbească pasul, dispărând din vedere, când dori să-i întrebe de sănătate!

Neliniștea începu să-i dea târcoale, dar avu premoniția că nu se întâmplase nimic grav, altfel ar fi aflat demult, de! ce-i rău se duce veste repede! Singurul necaz era că nu-i spunea cineva ceva, astfel că singura posibilitate era să-l întrebe pe frate-său!

Numai că nici la acesta acasă nu găsi pe nimeni, amplificându-i starea de neliniște, pentru că faza se repetă și aici -toată lumea se făcea că nu-l vede, de parcă era invizibil! Se reîntoarse la primărie, unde găsi doar paznicul, fost coleg de școală de-a maică-sii.

-Apoi, măi Mihai! să vă fie rușine la toți! că toți sunteți la fel de vinovați! se porni moșul, după un moment scurt de poticnire. -Cum ați putut voi să faceți una ca asta?

-Ce, Doamne, iartă-mă! am făcut, moș Grigore? îi sări țandura lui Mihăiță.

-De parcă n-ai ști! Și de ce nu te duci la ai tăi să-i vezi?

-Păi am fost, dar nu-s acasă!

-Caută-i la casa lor cea nouă, nu la cea veche care-i acu’ a lui Ghiță!

Așa află Mihăiță ce se întâmplase: părinții, bucuroși că are cine să-i îngroape, terminaseră de făcut actele, după care Ghiță deveni stăpânul averii lor! La vre-o lună de zile, îi dădu afară din casă, așa că își făcură un bordei, undeva, pe deal, unde se mutaseră cu ce putuseră să ia de prin casă, plus câinele!

Mihăiță îi găsi pe deal, într-un bordei săpat în pământ, făcut din crengi de stejar și completat cu lut!

-Asta ne-a fost soarta, s-o trăim și pe asta! Nu ne-au încovoiat nici rușii, nici când ne-au luat pământurile, nici comuniștii când ne-au muncit cât au putut de-am ajuns să ne furăm între noi! În loc să ne bucurăm de bătrânețile noastre și de truda noastră de-o viață, am ajuns aici, în pământ, că și-așa trebuie să ne obișnuim, cu el pe piept! Barem dacă ne-o făcea unul străin, nu unul cu același sânge!

I-a urcat în mașină, lăsând tot calabalâcul acolo, pradă hoților și-a vremii!  A înghesuit chiar și câinele, săracul! speriat că fusese urcat pentru prima oară într-un autovehicul! N-au mai privit înapoi, rușinați de sufletul așa-zisului copil și frate, dar și de sufletele egoiste ale vecinilor, rudelor și cunoscuților care ar fi putut măcar! să-i anunțe pe ceilalți doi frați!

Nu l-au mai privit în ochi niciodată pe “altruistul Ghiță’’!

La vre-o 5 luni după asta, lui Ghiță i s-a îmbolnăvit grav soția dar n-a mai fost nimeni alături de el!