Când nu o simt, decât că pe-o
furtună?
O fi, pe undeva, și vreme bună?
Sau te ascunzi în norii tăi cerești?
De ce te minți, când spui, că vrei iubire?
O fi doar vis, și nu un gând real!
Cuvintele cuprind, în mod banal,
O prezumtivă urmă, de vagă fericire!
De ce îmi spuneți, că voi iubiți zănatic?
Mai bine n-ați minți! Iubirea nu există!
E doar inchipuire, în minte de lunatic,
Și poate fi, la urmă, îngrozitor de tristă!
Dacă iubiți cu patimă, nu omorâți iubirea!
Pe cel iubit, nu-l osândiți la chin!
Pansați-l, când bolește! Și tineți- vă firea!
Nu-i aruncați în rană, o cupă cu venin!
Mă tot izbește-n tâmplă – de ce se crede, oare,
Că, de iubești pe cineva, îl lași să plece?
N-ar fi mai înțelept, decât să-l sâcâi,
Să-i mângâi lin, durerea, până-i trece?
Iubirea nu se naște din cuvinte!
Iubirea nu se cumpără-n talcioc!
Dacă iubiți, nu mai săriți pârleazul!
Așa o să ajungeți, cu iubirea, la soroc!
Dacă iubiți, nu răstigniți pe cruce
Pe cei, pe care-n suflet îi purtați!
Lăsați-le o șansă – iubirea să-i apuce
Și să îi țină-n lanțuri, ferice și curați!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu