MUSAFIRI NEPOFTIȚI

      Odinioară, vacanțele erau, dacă nu frumoase, cel puțin pline de mister și de prostioare, pe care noi ni le asumam, ca pe niște mari fapte de arme! Spre deosebire de ce se întâmplă astăzi, atunci abia așteptam s-o ștergem de-acasă, unde nu ne aștepta decât muncă și iar muncă!  De exemplu, ca să ieșim să ne jucăm vreo oră, seara, în timpul școlii, trebuia să avem temele făcute, să terminăn de măturat curtea și să facem de mâncare la porc și la rațe. Până terminam, timpul trecea și nu mai prindeam decât apusul, așa că aveam noroc dacă mai stăteam prin fața porții, cu băieții, făcând un foc de tabără și afumându-ne cu țigări confecționate din trestie, la căpătul cărora țineam un tăciune! Ne ustura, trei zile, după aia, gâtul, dar ne umflam în pene pentru curaj! Dacă nu ne umflau părinții, în bătaie, când ne prindeau! Mai coceam cartofi, dar, cum ăștia figurau ca aliment de bază, nu erau în top. Variațiuni pe temă făceau napii, dulci și plini de pământ, microbii nu erau inventați pe atunci, sau sistemul nostru imunitar era prea puternic, îi rupea în două, cu o mână! Mai na! acum! La mare preț era porumbul copt pe jărătic, înfipt întrun băț, băț care, de obicei, dorea să ardă primul, înaintea porumbului. Cel mult la 9 seara, urmau strigătele părinților, gașca se spărgea rapid, decât o trosneală, pe seară, mai bine un somn, devreme!

            Fetele nu se jucau cu noi, chiar când eram mai mari! Aveau jocurile lor, rar când ne amestecam! Abia mai târziu, când ajunsesem adolescenți și ne tropăiau hormonii, ne tot aruncam, peste garduri, priviri complice, dar, dacă ne prindea cineva, gura mahalalei ne mânca, cu fulgi și cu aripioare, cu tot! Era destul de interesant, gesturile aparent inofensive, erau, de fapt, un soi de giugiuleală la rece, mai în văzul lumii, trecând drept banale greșeli, cel puțin, așa speram că sunt! Părinții, care nu erau proști deloc, fuseseră și ei tineri viței și văcuțe, se prefăceau că nu observă, însă strângeau hățurile, până ne intrau în gură și ne ieșeau pe nas!

            De aceea, pe când aveam vreo 17-18 ani, grupul nostru, ca să iasă din monotonie, a hotărât, în majoritate, să plecăm din oraș și să mergem cu trenul până la stația de dinainte de tunel, întrun sat, undeva, unde nimeni, cu o excepție, nu știa s-ajungă. Motivul era pueril, dar, nefiind altul, a fost adoptat: în satul acela se găseau, chiar atunci, “bătrânii” grupului, care săriseră de 23 de ani și care aveau de gând să se căsătorească! Fata, Cristina, era fiica Învățătorului, ceea ce-i dădea un statut aparte, aproape tot satul trecuse prin banca din care mâncaseră frecuș de la Învățător! Ajunși maturi, oamenii satului țineau cont de ce zice Învățătorul, nu pentru că era bătrân,  pentru că nu era, încă, ci pentru că îi învățase să fie oameni! Când se ivea vreun necaz, unde să se ducă, dacă, nu la cel mai deștept din sat, cum se obișnuiseră?

            Ai mei părinți erau plecați la unchiu-meu, la Brașov, eu eram un obișnuit al drumurilor, făcând naveta la Constanța, la liceul militar, așa că nu aveam altceva mai bun de făcut și am plecat cu ei.

          Și iată-ne descinzând din trenul cu navetiști, spre Galați, îmbrăcați în blugi și în tricouri tărcate, afară era foarte cald, vară fiind! Uzi de transpirație, din tren, ne-am răcorit la fântâna din halta pustie, unde abia mai coborâseră vreo doi și-o luaseră care-ncotro! Vasea, Hodorogul grupului (deoarece trecuse de 26 de ani), mai fusese pe-acolo, cu câțiva ani înainte, așa că aveam pe cine să dăm vina,dacă dădeam cu gâtu-n șanț!

            Primul kilometru l-am parcurs lălăindu-ne prin mijlocul drumului plin de praf, încercând să nu cădem, de cald, din picioare, și întrebându-ne ce căutăm la Cuca Măcăii, când puteam, bine - merci! să stăm la umbră, în oraș! De unde antrenament la mers, la cai de curse, din hârtie, mai ales că era cald, să mori, nu alta? Prima pereche oficială, Luci și Ela, care se strângeau în brațe, dar nu din dragoste, ci ca să nu cadă, ca doi blegi, în mijlocul drumului, s-a repezit cu viteza pufului de păpădie și au luat poziția – În fund, sub copac! Pentru că, total opus directivelor UE, atunci erau și copaci pe marginea drumului și încă pomi fructiferi! Din care ne-am mai potolit setea cu prune acre, nu se copseseră încă, dar nu conta, tăiau setea! Aici ne-a ajuns din urmă un nenică, la vreo 40 și ceva mai mult, care mergea de parcă se plimba prin curte, nu cu ditamai sacul în spate! S-a uitat la noi, noi, la el, și-a văzut de drum, în viteză. Ne-a așteptat la următoarea pauză, curios - ce-i cu noi!

            Văzându-ne arătând ca niște mâțe leșinate, fără pic de vlagă, a concluzionat:

-Nu sunteți de pe aici, se vede, după suflu! Sigur sunteți de la oraș!

Ne-am uitat chiorâș la el, avea dreptate, dar nu era treaba lui! I-am spus, totuși, unde vrem să ajungem și l-am întrebat dacă mai avem mult.

-Aha! apoi e aici, aproape, la doi pași! La doi kilometri!

Pe bune, la doi pași? N-am apucat să comentăm, în trei cuvinte ne-a explicat pe unde să scurtăm drumul, ca să ajungem la Învățător, și a întins pasul, dispărând, urgent, din văzul nostru!

Am ratat, din cauza căldurii, poteca prin pădure, care urma să scurteze drumul cu vreo 20 de  minute, nici n-am băgat de seamă pe unde s-o luăm și că nu-i pe-acolo drumul pe care ni-l indicase! Abia când ne-am trezit prin curțile oamenilor, cu mulțimi de javre, hămăind la noi, ne-am prins că ne rătăcisem, dar nici înapoi nu mai puteam da! Am reușit, întrun târziu, să ieșim pe o uliță, plini de praf și de scaieți, însetați ca niște broaște la plajă și obosiți, ca niște asini venind de la aratul de primăvară! Tentativa de a ne cocoța întrun prun, n-a dat rezultatele dorite, a ieșit, din curtea respectivă, unul, cu un par convingător! Spre slava lui și cocoașa  noastră, s-a mulțumit să se uite urât, cu o umbră de milă, la sărmanii orășeni, care nu stăteau pe la casele lor și umblau dezlegați!

  Ne-am trezit în ulița mare, chiar în fața cârciumii! Duminică fiind, era plină, toți au ieșit afară, să se uite, ca la urs, la invadatori fleșcăiți! Nu ne-au zis nimic, cred că arătam prea jalnic, ca să ne mai ia, și ei, la șuturi!

  Învățătorul ne aștepta la poartă, cu urarea strămoșească:

-   Dar greu ați mai ajuns! Vă aștept de mai bine de-o oră, a venit unul și mi-a spus că sunteți pe drum! Dacă veneați prin pădure, cum v-a spus, ajungeați decând! Haideți în curte, să vă spălați și să mâncați!

Apa rece, de fântână, ne-a mai pus pe picioare, iar mămăliga cu brânză și friptură de pasăre ne-a mai adus surâsul în obraji! Ce-i drept, mămăliga fusese, odată, caldă, se vedea că o făcuseră pentru noi, cei săraci cu drumul!

-Trebuia să ne anunțați că veniți, că nu mai mergeam la nuntă! ne-a spus gazda, puțin încruntată. După muțenia  fiică-sii, ne-a căzut, cu zgomot, fisa - picasem prost! Sau de proști, depinde de unghiul din care privești! Ne-a simțit ca niște găini zburlite, aruncate peste gard!

- Ei! Dacă v-ați prins sufletul, acum să mergem la nuntă, deja am întârziat!

Cee săăă faacem, să mergem la nuntă? Cu hainele alea fistichii și puturoase, de pe noi? Hait! Am făcut-o și de oaie, și de măgar! Am încercat să ne cerem scuze și să plecăm, dar n-a ținut - eram așteptați! Iar Învățătorul era și nașul miresei, cum să lipsească?

Cu fețe roz - vineții - cafenii, ne-am luat după nuntașii - gazdă, abia atunci am văzut că, în timp ce noi am mâncat, ei se dichisiseră, cu haine de sărbătoare! Mare diferență între blugii noștri și costumele lor!

Când am ajuns în față porții, unde se ținea nunta, altă minune  - când se intra, se punea nu știu ce bani, mâncai dulceață și sorbeai un pahar cu vin! Aia cu banii, chiar ne-a pus jos, abia aveam de tren! Și, culmea! toată lumea era cu ochii pe noi, numai muzica cânta! Noi, maimuțoii de oraș am zis PASS și ne-am oprit, ei au intrat! Până la urmă, s-a lămurit - ne-au băgat pe altă poartă, am sărit peste ritual!

De parcă eram atracția serii, mai mulți nuntași ne-au dat târcoale, cinstindu-ne, de fiecare dată, cu câte un pahar de vin! Dacă nu mă opream, deveneam butoi! Și nici nu puteai refuza, toată lumea era așa serviabilă, de parcă pe noi ne așteptaseră!

Taraful era la înălțime - urcat pe o platformă din trunchiuri de copac, construită pe WC, nu se oprea deloc, iar dansul nu înceta nicio clipă! Ne-am ascuns, cum am putut, după unicii copaci din curte, dar tot n-am scăpat, ne-au găsit și acolo!

Când se pregăteau să se așeze la mese, l-am tras deoparte pe Învățător și i-am spus că plecăm, deja sărisem prea mult calul, iapa și mânzul!

-Puteți rămâne, fără supărare, mirii știu de voi, iar cu banii, o descurc eu! ne-a asigurat el, dar ne era prea rușine să profităm de atâta bunăvoință!

Curios, dar nu părea deloc supărat, mai degrabă amuzat, cred că nici lui nu-i venea să creadă ce se întâmpla !

Târziu, după miezul nopții, am ajuns acasă! A doua zi am dormit până la prânz, iar când m-am trezit, m-am întrebat dacă n-am visat! Nu visasem, hainele mele, împuțite, erau pe scaun!

Când au venit părinții mei, le-am spus că am citit  tot timpul, cât au fost plecați! Nici nu puteam să spun că am fost la nuntă! Nu cred că m-ar fi crezut!

Am și-acum fotografiile de atunci - două poze alb-negru, cu un grup de marțafoi, îmbrăcați ca pentru prășit!  Fete și băieți, dintre care, astăzi, unii nici nu mai sunt! Au avut grijă, să ni le trimită!

Mă întreb cum s-ar petrece lucrurile azi - cred că am lua bătaie! Atunci am fost primiți ca niște oaspeți nepoftiți, dar lumea satului nu se schimbase încă! Așa că am rămas doar niște oaspeți și tratați ca atare!