MI S-A URCAT, LA CAP, CĂ-S MUT!

Dragii mei! cred că ați observat – de la o vreme nu mai am haz! Să fie din cauză că viețile noastre nu mai au niciun haz?!? Nici măcar haz, de necaz?

Odinioară, mă trezeam dimineața cu chef de miștocăreală, mi se scofâlcea gura, a chicoteală! Din peștera, care-mi ține loc de suflet, răbufneau scântei de inteligență, și tropăiau ideile! Îmi tremurau mâinile, parcă eram paralitic! Să nasc ceva, să aducă la suprafață ciuperci otrăvitoare și să le vopsesc în roz! Mă simțeam cineva, un om mai bun, și mai dibace, în a descoperi vaccinuri! Chiar dacă nu le folosea cineva!

Nu-mi mai vine să scriu! Pentru că, invariabil, mă surprind gândindu-mă, tot timpul, la niște oligofreni, pe care nu mai trebuie să-i definesc, v-ați prins, demult, care-s ăștia!

De fapt, voi mi-ați transmis mesajul - apucă-te , domn’le, de ceva mai serios, lasă-i pe proștii ăia să-și dea cu tesla! Să se cotoiască între ei, să-și muște, singuri, antebrațul și coapsa!

Nu pot, pentru că ei nu mă lasă! Cum nu ne lasă, pe niciunul dintre noi, să mușcăm din ceapa noastră, cu mămăligă!

Din atâta bălăcăreală, îmi vine mai ușor să fiu vulgar! Acum înțeleg de ce înjură toată lumea, răbufnește și n-are pe cine se descărca!

Mi-aș fi dorit să cânt iubirea! Să vă vorbesc despre izvoare! Despre parfum din flori de tei! Să mai simțim că mai și trăim, nu doar să trăim din regrete!

Oh! Și mi-am dorit o bătrânețe liniștită! Nu doar o bătrânețe! Și aia, neliniștită! Cât de frumos e să-i aduni, în jurul tău, pe toți ai tăi! Să-ți încarci palmele cu energia puilor de om! Cu zâmbetul lor! De la mic, la mare, o sărbătoare, răsplata unei vieți care se duce, printre necazuri și singurătate! Să ciocnim un pahar de vin, roșu ca sângele!  Să ne privim, apoi, sufletele și să facem schimb! Fără rate sau dobândă, fără penalități! Fără contrări sau încruntări! Asta credeam, eu, că e viață!

M-am înșelat! Sufletul meu țepos nu-mi dă voie să-mi cer scuze! Pledez –VINOVAT, sunt prea hăbăuc și încruntat, în dramul meu de suflet, ca să fiu de acord, că nu pot să vorbesc! Că nu trebuie să vorbesc!

Când ajungi ca până și pietrele să-ți spună să-ți ții gura, ai ajuns rău! Ce să mai vorbim dacă, în loc de pietre, sunt ai tăi!

Nu ne mai place să auzim sau să vedem, că nu-i, ca noi! Ne place doar plăcerea noastră și, mult mai grav, nu vrem decât ce ne gâdilă pe creier! Care ne face să credem că suntem, și noi, cineva!

Oare de ce nu acceptăm că simplitatea e mult mai bună decât kitsch-ul? Ah! Nu în sensul dat de biserică, că trebuie să fim smeriți, ca să intrăm în împărăția cerurilor! N-am putea să coborâm împărăția asta, în sufletele tuturor? Păi, atunci n-am mai fi smeriți! Am fi prea veseli și prea împliniți! N-am mai asculta prostiile debitate de urechiați cu diplomă! Retractez - nu ne trebuie împărăție, cine vrea împărăție, să pună osul la treabă!

Și eu, tot nu mai am haz! Pentru că nu mai știu de glumă! Nici eu nu mai vreau să mă ploconesc în fața ideilor altora, pentru că nu-s noi! Cum eu nu posed adevărul absolut, nici posedații ăștia nu dețin ceva absolut necesar  - viziune! Și, poate, un pic de suflet!

Mă rog, vouă, să iertați cuvintele unui trecător! Faceți abstracție de cuvintele mele nebune și nu vă lăsați influențați de starea mea de spirit! Doar pe voi vă mai am, restul,  să nu aud!

Mă doare sufletul - ne-am făcut răi! Neînțeleși, nu mai înțelegem, doar vrem! Și nu iertăm, nici măcar lucruri neînsemnate! Măsurăm cu măsuri inegale și ne plângem că sunt păgubiții! Dar cei, pe care i-am măsurat așa, cum se simt? Dau din coadă, de bucurie, nu-i așa?

M-am gândit - o să fiu mut!  Mut ca peștele! Mut ca munții! Și ca frunzele! Mut! Și mi s-a urcat la cap - muțenia mă va face simpatic! Și voi avea, din nou, prieteni!

Dar, încă, mai pot să scriu! Mare belea!