ÎNTRE VIS ȘI REALITATE!

  M-am trezit brusc, transpirat și nervos. Nu ajunge că, zilnic, stau cu nervii-n papiotă, acum am ajuns, ca nici noaptea să nu mai am liniște? Au ajuns și visele să mă terorizeze? Pentru că tocmai visam!

            Se făcea că veneam de la serviciu și, pe drum, un câine și o pisică stăteau de vorbă în drum. Ea, pe gard, el, în stradă! Nu dădeau semne că se dușmănesc, ba dimpotrivă, discutau amical, ceea ce neagă vechea vorbă, aia cu neînțelegerea dintre câine și pisică! Pisica tocmai povestea câinelui:

            -Și stăpânul mi-a spus că mă aruncă-n stradă, dacă nu-i prind, în fiecare zi, câte un șoarece! Mi-a fixat target! De unde să iau, eu, atâția șoareci? Dacă nu mai sunt, ar trebui să-i inventez? Și de unde fixația asta, cu șoarecii, că, până acum, n-a emis decât pretenția - să nu fac în casă?

           - Fii, și tu, șmecheră - prinde unul, fă-te că-l mănânci și i-l prezinți câteva zile, zici că-i altul, în fiecare zi!

            - Nu ține șoarecele, atâta! Dar nu-i rea ideea, pot să nu-l omor, îl ascund și-l duc și după aia! Dar tot nu înțeleg, ce i-a venit? Noi n-avem șoareci în casă!

      - Cine știe, ce-a pățit?!? Cine poate să-i înțeleagă pe oameni, uneori sunt pâinea lui Dumnezeu, alteori, sunt negri-n cerul gurii!

            - De aia umblă, ca și tine, cu coada-ntre picioare! Să nu le-o taie cineva, la cât sunt de suciți! Revenind la problema dinainte, mai bine nu mai dau pe-aici, am găsit altă familie, au un copil mic, care mă freacă pe blăniță, toată ziua! Și nu-mi pun condiții, din astea, greu de realizat! Ce, stăpânul crede că-s la normă, cum e el? Dacă vreau, nici nu-l mai cunosc! Să-și prindă, singur, șoarecii!

            M-am îndepărtat de ciudata pereche, și aș fi trecut mai departe, dacă o voce nu m-ar fi făcut să mă opresc:

            -Soro! Iar vine ăsta, supăratu’!

            Vocea venea de sus, dintrun castan obosit, întruchipată întrun corb bătrân. Am crezut că vorbea cu mine, dar am constatat că mă înșelam - vorbea cu o vrăbiuță, despre MINE!

            -Așa vine zilnic, de la muncă, zici că vine de la mină! Cătrănit și lipsit de vlagă! Am mai văzut starea asta, acum vreo sută de ani, la soldații români, care veneau de pe front! Și înainte, la țăranii răsculați, de la 1907! Au trecut ei, anii, dar oamenii tot așa sunt, ciudați!

            -Hai! Mai povestește cum era prin anii ’30- 40! Cum treceau trăsurile încărcate cu boieri!

            -Nu mai am niciun chef! S-au dus toate alea! Vreau la pensie, dar mi-au spus că n-am vechime! Să aduc acte doveditoare, că eram corb la palatul regal! Cine poate să mai probeze așa ceva? Mă simt obosit și au început să-mi cadă penele! Mai puțin decât sar, la oameni, fulgii!

            -Hai! Nu fi cutră! Mai spune-o odată pe aia, cum te-au fugărit la mineriade, când te-au făcut cobe! Tot n-am înțeles, ce-au ăștia cu tine, doar corb, la corb, nu-și scoate oc!hii?

          -Păsărică mică, vremurile se schimbă, oamenii, nu! Vrei să-ți spun de câte ori m-au confundat c-o banală cioară? O să râzi, nu mă simt jignit, eu tot corb o să rămân! Se-adună corbii!

        Îmi ajungea, cât auzisem! M-am grăbit acasă, unde nu mă aștepta nimeni.

 M-am descălțat de pantofii plini de apă și am dat să intru în camera mea, când o altă scenă mi-a tăiat avântul - doi șoareci jucau șah pe masa din sufragerie! Erau atât de concentrați, încât am crezut că nu m-au simțit! Am lăsat să cadă încălțătorul, să-i sperii, dar și-au întors capetele spre mine, dând din ele, în semn de salut! După care și-au reluat poziția în fața tablei de șah!

 Asta a fost picătura care a umplut paharul - cum? nici acasă nu pot să mă simt în largul meu?

 N-am apucat, însă, să urlu la ei, că l-am auzit pe unul dintre ei, spunând:

-Să nu mai facem gălăgie, trebuie să se odihnească! Nu e ca noi, să nu facă altceva decât să mănânce și să joace șah! Când vine din oraș, mi-e și milă de el, arată prăpădit rău! De-aia îl și las să sforăie, noaptea! Înțeleg că-i obosit, că, după cât de tare sforăie, îmi vine, cîteodată, să-l mușc de nas! Știi, mă uit la oameni și mă întreb, cum pot fi așa de stricători? Mai zic de noi, care vrem doar să ne hrănim! Văzut-au ei, că  noi vrem să ne schimbăm gresia? Sau mobila? Să ne luăm altă mașină?  Să ne facem concediul în Honolulu? Eu, unul, știu că-mi place brânza, deși n-o mai suport, că nu mai e brânză! Aș da-o pe fructe, dar nici astea nu mai sunt fructe! Cărțile sunt vechi, expirate! Porumb, numai modificat genetic! Lemnul, pe terminate! Am descoperit gustul exotic, al OSB-ului! Cu garnitură de polistiren!

M-am prefăcut că nu-i văd și nu-i aud! Afurisit vis, să înțeleg glasul altor ființe, și, mai puțin, pe al oamenilor!

Dar visul nu se terminase - am ieșit din casă, cu gândul să fac câțiva pași! La primul colț, un domn elegant urina pe o tufă de trandafiri, spre hazul unor fete tinere! Un boschetar târa un coș de la supermarket, în care trona un tomberom murdar! Taxi-ul care a trecut pe lângă mine, mi-a udat pantalonii până deasupra genunchilor! O căruță, cu un cal dezlânat, a smuls, fără jenă, oglinda unei mașini de fițe! Gunoierii au aruncat pe jos resturile din tomberoanele deșertate, peste tot miroase a împuțiciune!

Mă întreb unde se termină visul și unde începe realitatea! Acum înțeleg ce-o face pe bufniță, să stea cu ochii închiși - nu lumina, ci pentru nu vrea să vadă, ca să nu comenteze! Iar noaptea, lucrurile se văd altfel! Dacă i-ar ține deschiși, cine știe ce-ar putea spune!