COPILĂRII (II)- CÂND ERA ĂL MARE, CÂT COLȚUL CASEI!

   Azi am văzut cum toată lumea se întreba ce au primit ceilalți, de Moș Nicolaie! Maturii! Că au fost cuminți! Copiii, nu! Eu de ce n-aș da în mintea copiilor?!
     Semn de super-bătrânețe – dau amintirile năvală, precum stoluri de licurici fomiști! Și că să fiu sigur că nepoții vor afla ce părinți au, continui cu amintirile despre copii! Pentru că ei sunt cea mai de preț avere, pentru care merită să trăiești și să te lupți și cu naiba! 

Cine nu gândește așa, are o problemă!

     Întro dimineață, ca toate diminețile tinereții, mă apucă dorul de cooperativa “Munca în zadar” și car niște cărămizi cu roaba. Trebuie spus - în tinerețe mai și munceam, rar, ce-i drept! dar nu ca acum, cu bătături de la telecomandă!

            Habăuc, cum mă știu, din graba calului, dau cu roaba de pereți și rup colțul de la casă, care arăta ca dinții de babă, trefilați. Nu puteam să las așa nenorocitul de colț, se vedea cumplit din stradă, râdea lumea călătoare și cu turul de la izmene, de așa gospodar Mă apuc să fac mortar și, mai obișnuit cu pixul, decât cu mistria, chinui colțul, care nu geme, dar se încăpățânează să nu stea cum îl pun eu.

        Și, când mă pregăteam să îngrop pe cineva acolo, precum meșterul Manole, mi-am adus aminte că singura Ană cunoscută era cumnată-mea, care, fiind cam dolofană, nu cred că încăpea în colțul respectiv. Așa că m-am gândit la o soluție de compromis, dovedită a fi chiar  ceea ce trebuia să fac – să fac câte puțin, să aștept să se zvînte, iar să mai fac puțin, și tot așa! Nu ca până atunci, mult, prost și care se dărâma! Două ore, la munca-n dorul lelii, înainte, plus alte două, cu folos, și eu, meșterul Fasole, puteam da lecții de tencuit lui nea Manole, meșterul cu Ane!

            Mulțumit de rezultat, tocmai îmi strângeam sculele, rugându-mă la Sfântul, să nu mai am nevoie de ele niciodată, când vocea suavă, de drăcușor alintat, a lui fiu-meu de vreo trei ani, mă determină să întorc capul:

            -Tati! Vleu te ajiut pe tine! Uite ce flăcut!

          Încep să mă minunez - cât talent la un copil! A reușit să-și vîre labele în mortarul proaspăt chinuit de mine, aducând fosta gaură la dimensiunile dinainte, dar cu altă configurație! Mult mai interesantă!

         Ținîndu-mă cu mâinile de cap, am oftat, de s-a auzit din centrul orașului, după care m-am apucat să fac alt material de jucat copiii mici și părinții lor!

          Spre seară, termin jobul și, obosit, nu găsesc alt loc, de care să mă sprijin, decât colțul casei! Ghiciți ce s-a întâmplat?

           Dacă îl întreb azi pe fiul meu, dacă mai ține minte faza, vă închipuiți ce spune, nu-i așa?

-Eu? Niciodată!