Ssst! Să nu audă fiul meu, ce povestesc, că-mi ia pielea și face sac de box
din ea! Glumesc, nu are atâta supărare-n el, îi ajunge doar pentru un pumn în
coaste, când beau apă!
Glumesc! iarăși! n-am
copii să facă așa ceva! Sunt niște copii buni, n-am știut de grija lor! s-au descurcat singuri! Nu știu ce-or fi învățat
de la mine, n-am fost tot timpul treaz, dar ăștia mai bine te omoară cu vorba! Chestia asta, cu loviturile-n fizic, sunt pentru omul de peșteră și prietenii
lui! Mai incitant e să privești inamicul și să-l lași să facă precum indienii,
decît să-l “faci”
tu! Credeți-mă, am gustat din experiența asta și nu mi-a plăcut!
Parcă-l văd pe Ăl Mare,
mergând de-a bușilea prin toate găurile de la ciorapi, camere, cămară, dulap și
beci! Nu învățase, încă, mersul piticului, mai alerga năvalnic prin pătuțul
lui, când mamă-sa s-a apucat de scos
covoarele de pe jos, pasându-mi-le la bătut, în timp de domnia sa spăla pe jos
ceea ce era dușumea - dușumea, din lemn de esență tare.
După
ce a terminat de frecat podelele, s-a ușchit în bucătărie, unde m-am refugiat
și eu, la o țigară, după ce m-am asigurat că bebe stă cumințel în arealul lui .
Când am terminat cafea și
țigările, eu mi-am făcut drum prin curte, iar soața s-a întors la dormitor, să
termine ce-a început. Nu s-a auzit niciun urlet, nicio înjurătură picantă, de
unde trag concluzia că mamele au o rezistență avansată la stress, când e vorba
de odraslele lor!
Ceva mai târliu, când m-am
dus s-o ajut, am găsit-o în genunchi în fața pătucului, frecând cenușa scoasă
din sobă de prea stimabilul și iubit nostru fiu, refugiat după pat. Depășind
așteptările noastre, micuțul ghiaur
reușise să se dea jos din pătuț (nu-l crezusem în stare și rău am făcut!),
deschisese ușa la cenușar și, cu o cutie goală de chibrituri, scosese cenușa,
pe care o așezase, strategic, peste tot pe unde era ud, plus o parte, pe el!
Iar acum era foarte speriat, simțindu-se vinovat, așa că rânjea de unde se
zăreau bine doar ochii, arătându-ne cutia utilizată la transport.
După
ce podeaua a ajuns la normal, descoperind, și noi, ce culoare avea la origine,
maestrul cenușei ne făcu semn, spre șifonier, semn că am uitat ceva – pe fiecare
raft, pe rufele curate, așezase minimum o cutie de cenușă!
Terminați fizic și psihic,
când am terminat și partea asta, am dat să ne retragem, dar meșterul coșar ne-a
dovedit că nu curățasem demult soba - spre rușinea noastră, mai găsise niște
cenușă, pe care a băgat-o printro găurice destinată ridicării raftului, jos, în
ceea ce se putea numi lada șifonierului!
Era adorabil, cu fața
cenușie și-n culori de camuflaj, cu
zâmbetul lui mic și drăcesc - Na! că v-am
făcut-o!
Am vrut să i-o fac în
același mod, în prezent, dar, între timp sobele au dispărut, cenușa, idem, iar de pe
centralele de apartament nu poți lua decât vopseaua și rugina! Așa că aștept
idei noi, de la nepoți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu