ÎNDOIALA

 E greșit spus - Omul se naște singur și moare, singur! De născut, îl naște mumă-sa, înconjurată de o mulțime de șacali! Alții decât cei cu care va trăi, dar ăsta-i prețul ce trebuie plătit, ca să nu trăiești singur! Cu timpul, uită de singurătate, până ce vine Cucoana cu coasa, când nu mai are timp să se mire de ce-i singur – cuc, cu atâția indivizi, în jurul său!
_________________________________________

-Nu e nimic de râs – chestie de obișnuință! Dacă te zbați, să-ți schimbi soarta, nu-i obligatoriu să și reușești! Eu, concluzia asta am tras-o, de când trăiesc! De exemplu, ce mi-am dorit: familie, casă, serviciu! Nimic mai mult, strictul necesar pentru un trai decent. Fără excese, fără bătaie de cap!

Familie, nu am avut norocul să am una! E și din vina mea, am vrut o familie perfectă, uitând că niciunul dintre noi nu e perfect, deci nici felul meu de-a fi, respectiv, nici modelul meu de familie, nu sunt perfecte.  La asta a contribuit și cum am crescut – eram considerat un ciudat, ăla care prefera să se joace cu fetele. De ce să nu mă joc cu ele, dacă băieții nu vroiau să se joace cu mine, ziceau că sunt un ciudat, eu nu înjur, nu mă strâmb  în spatele bătrînilor și nu fumez!

Nici fetele nu s-au mai jucat cu mine - le-au convins părinții că n-am ce căuta în mijlocul lor, eram un ciudat, care arăta ca măgarul între oi. Pe părinții lor îi enerva că mai tot timpul târâiam o carte cu mine! Chiar, de ce aveam o carte cu mine, că nu aveam timp de citit, doar ne jucam? Cred că aici am greșit - s-a înțeles că mă dau mare, că citesc! Prostii! nici prin cap nu-mi trecea! Dar de citit, citeam! Nu prea mult, nu mă lăsa mama, zicea că pierd prea mult timp cu cititul, în loc să fac ceva util! Când m-a prins cu romanul, vârât în cartea de chimie, m-a chelfănit destul, să mă mai liniștesc cu cititul! Iar am greșit - am pus cartea în manualul de chimie, ori era cunoscut că mie nu-mi plăcea chimia! De aia m-a și prins mama, eram prea concentrat pe subiect, să fie chimie!

Pentru că nu aveam cu cine să mă joc, m-am apucat să citesc! Și am devenit și mai ciudat – mă ocoleau toți, dacă deschideam gura, să zic ceva, rămâneam singur! Până și-un păduche avea prieteni, eu, nu!

Și așa a trecut timpul, eu și cu mine, împreună! Nu m-am gândit niciodată că e timpul să am familie, așa cu nu mi-am bătut capul cu subiectul. Când m-am trezit, eram cam bătrân și cu fixuri! Masa mea, scaunul meu, furculița mea, locul meu sub soare! Fără oaspeți nepoftiți, fără gălăgia copiilor, fără bătăi de cap! Nici câine, nici pisică, nici papagal! Singur și de neatins! De ce să vorbesc cu cineva, dacă sunt un ciudat? Voi rămâne un ciudat, până la capăt! Mi-am spus – Acum e prea tărziu să învăț să zâmbesc și să port o conversație cu cineva, dacă până acum n-am reușit! Cred că nu pot să fac ceva normal! Dar ce o fi normal? Mie îmi place așa cum sunt!

Celălalt, care îl ascultase până atunci, fără vorbe, strecură:

- Nu înțeleg unde vrei să ajungi cu logoreea asta? Chiar că ești ciudat!

-Vezi, nu ți-am spus eu? Te-am întâlnit astăzi pentru prima oară, mi-am deschis sufletul, cum n-am făcut-o niciodată, și deja m-ai catalogat drept ciudat! Când, de fapt, sunt doar singur! Nu poți înțelege – nu ai de unde ști cum e să vrei să vorbești cu cineva, să te asculte fără să-ți reproșeze ceva, și să  nu găsești pe nimeni! Atunci te înveți să vorbești singur, cu tine, pentru că nu te contrazici! Nici nu ceri concesii, nu ridici tonul, nu vrei să conduci lumea! Dacă ai ceva de împărțit cu cineva, nu poți ajunge la ceartă, cealaltă jumătate e prea obișnuită cu ce vrei, să nu vrea și ea! Când ești singur, nu-i ca între oameni, fiecare să dorească, de-al naibii! altceva! Numai ca să se simtă bine! Te simți bine și fără ceartă și fără nervi! Cu o singură periuță, în baie! Cu un singur castron, de spălat! Știi tot timpul, unde-ți sunt lucrurile! Inclusiv ciorapii, doar tu i-ai aruncat acolo!

Și totuși! odată, acum câțiva ani, am cunoscut pe cineva, la fel de ciudată ca și mine! Ne-am trezit vorbind despre noi și ne-a făcut plăcere, așa că am repetat experimentul! Apoi, din ce în ce mai des! Pînă când mi-a propus să mă mut la ea! N-am putut, trebuia să schimb locul! De fapt, trebuia să renunț la libertatea mea! Nici ei nu-i prea convenea, mi-a spus că ține mult la curățenie și la lucrurile ei! Ea fusese căsătorită, știa cum e să fii cu cineva! Eu, nu! Și, din momentul acela, nu mai găseam, amîndoi, subiect de conversație! Ne-am despărțit, ne încurcam unul, pe celălalt! Fiecare cu tabieturile lui, era greu!

- Și?

- Mă bântuie! Atât de tare, că uit unde îmi pun cheile! Las vase nespălate! Nu-mi mai cos ciorapii! Ce mai! sunt întors pe dos! Dar cel mai tare îmi lipsesc convorbirile cu ea! Ciudată ființă mai e! Tace, tace și face!  Nici ei nu-i convine să depindă de altcineva, ăsta e prețul anilor în care ai făcut ce vrei, fără opreliști! Mă întorc la cărțile mele, ele nu-mi fac atâtea gînduri și nu-mi provoacă suferințe! Pe naiba, nu provoacă suferințe, doar ating sentimente!

-   Poate e timpul să mai încerci! Pentru nici unul dintre voi, poate nu e prea târziu! Noi, oamenii, nu putem trăi singuri, oricât am vrea! Și nimeni nu e destul de ciudat, ca să  nu renunțe la ciudățenia lui!