CIORBA DE PEȘTE

Tilică nu era un mare gurmand, dar tot îi plăcea să mănânce bine. De aceea, cei care-l cunoșteau, știau și că, atunci când vine în vizită, nu-i pretențios, dar e mâncău - mare!

Astăzi i se făcuse o foame, demnă de Lupul cel Rău, din Scufița Moșie, care părea un simplu leșinat după textile, adică după scufițe, pe lângă el. Asta, pentru că Tilică avea și el, ceva, la scufiță, când poftea ceva! 

Așa că se duse la pensiunea unde, de obicei, rodea scovergi cu carne, și cere lista pentru fomiști. După ce comandă un mic-dejun, cât un prânz și-o cină, cumulat, mirosul îi fu izbit de ceva seducător, mai ceva decât picioarele strâmbe, ale ospătăriței: mirosea a ceva nou! Simți că i se ridică... părul pe șira spinării, iar toate simțurile deveniră haotice, cerându-și drepturile, astfel că nu rezistă și întrebă:

-Ce-i cu mirosul ăsta?

Pesemne că greși tonul, carasul, sau intonația, pentru că ospătărița cu mărarul la ea, pe picioare, dădu fuga în bucătărie, să cheme patronul, crezând că iar s-a înfundat canalizarea.

Marele Boss al stabilimentului veni încet, dat jos de pe norișorii lui pufoși, de proprietar, și-l lămuri pe Tilică, precum că mirosul este de la o nouă rețetă, de ciorbă de pește.

-   Brrr! făcu Tilică pe el, lui nu-i plăcea peștele nici împăiat, deși avea acvariu acasă, cu pești exotici. La care ținea mai tare decât la nevastă-sa, dar nu pe post de mâncărime! Cu această ocazie, își aminti că o rugase pe consoartă să se ocupe de peștișori, în ziua aceea, tot freca motanul, fiind în ziua ei liberă și democratică!

Tot timpul, cât roase oasele, sorbi zgomotos, din troacă, și se scobi între dinți cu furculița, în creier înnotară o mulțime de peștișori, dând din gurițele lor mici și nesătule, dar mirosind ademenitor, a ce pupăza! mirosea în local!

Nici după ce ieși afară, nu scăpă de obsesia ciorbei de pește și, atât de mult se gândi la ea, că începu să-i placă – parcă ar fi mâncat vreo două castroane! Nici faptul că peștele, de obicei, are multe oase și puțină carne, iar capul ocupă o proporție prea mare, din întreg, ca peștele să fie un comestibil pe placul lui Tilică, nu-i schimbă gândul. Avu o scurtă ezitare, când, la întrebarea șefului, dacă mai are mult de lucru la ce lucra, el răspunse că mai are de pus leușteanul, și gata ciorba!

 Scăpă, ca prin urechile lărgite, ale acului, să nu omoare o bătrână care traversa, regulamentar, strada, deoarece tocmai închisese ochii, să se delectecte cu Ciorba de Pește Morgana. Parcă aiurea, la două străzi distanță de casă, tot cu gândul la ciorba de pește. Abia când călcă strâmb și - și răsuci piciorul, obsesia fugi cu viteza unui marfar, de-și zise că s-a cretinizat, să vrea ceva ce nu-i place. Și șterse ciorba respectivă, din minte! mai ales că nimănui din familie nu-i plăcea.

Respirând greu, de la scări, și ușurat, de la ideea că nu mai vroia peștele din ciorbă, nu băgă de seamă că nevastă-sa își tot frângea mâinile, așa că se așeză la masă, pregătindu-se pentru obișnuita conversație de întoarcere acasă. Însă primul lucru care îi veni în minte, fu:

- Mi s-a făcut poftă de-o ciorbă de pește! Mirosea așa frumos, la pensiune, că nu pot rezista să nu mănânc și eu! Se terminase acolo, că nu plecam eu, fără să...!

- Tocmai bine, mai trebuie pus borșul și leușteanul, și-i gata și ciorba de care zici! se bucură femeia, frecându-și, în continuare, mâinele.

- Cum? mi-ai citit gândurile? Măi, ce mai funcționează telepatia asta!

- Nu știu dacă e telepatia, apatia sau telecomanda, dar, cu ochii-n Facebook, am uitat de fierbătorul din acvariu! Știi! mi-ai spus să le încălzesc apa! Am uitat de fierbător și am găsit peștișorii, făcând plajă, cu burțile-n sus! Așa că, olecuță de răbdare, și-i gata și ciorba de pește, după ce-i adaug ce spuneam!