Să uit că sunt un pașnic trecător!
Atâta știu - să spun, ce dor îmi este
De ce-am uitat și nu a fost poveste:
Mi-e dor de ce a fost lăsat -
De cerul cel înalt și înstelat,
De chip de fată, nesulemenit,
De pași trecuți, de om trudit!
Mi-e dor de scripcă și oboi,
De râuri și de țâncii goi,
De râme trase - ntr-un cârlig!
De gaura măreață, de covrig,
De aerul, că totu-i învechit,
De zestrea fetei, care-a obosit!
Dar mă pliez pe trend contemporan
Și le amestec, la modul grosolan:
Mi-e dor de puiul din ciment,
Cu gustul de medicament,
Mă ostoiesc, în vis, cu izul scabiei,
Prins în trena păduchilor și-a rabiei!
Mi-e dor de pajiști trunchiate,
De munți semeți, cu crestele crăpate
Mă văd mâncând cea zmeură și fragă!
Mi-e dor de cer răsfrînt! de lumea largă!
Mă văd dorind, să umplu o cofiță,
Să merg din nou, copil, la grădiniță,
Mușcând din Roșia Montană,
Cu gustul mioritic, de banană!
Să pieptăn blana aspră, de oiță,
Ce nu cunoaște, ce-i o Mioriță!
Să cânt din tulnic și din aprozar,
Să nu mă duc în piață, ci-n bazar,
S-amușinez, în taină, trandafir,
Și să m-ascund, pe după patrafir,
Visând, prostește, în lanul de secară!
S-ascult prostii, în fapt târziu, de seară,
Și să mănânc un măr autohton!
Să mă ascund în fier și în beton,
Asfalt, să tund mărunt, ca pe peluză,
Să-mi vâr un cui, ca pe cercel, în buză,
Să-mi tatuez, pe frunte, un pescăruș,
Apoi să frec cel tatuaj, sub duș,
Pân-o albi vreun gând nețărmurit,
Din alea, de român prea amăgit!
Și, când oi termina să fug cu dorul,
Aștept să văd, ce îmi rezervă viitorul!
De n-oi mai fi, la veselă-adunare,
Nu-i bai! Cui să-i mai pese, oare?
Că nu sunt bard, ci sunt, mai mult, o bardă,
Și las toți demonii poetici, să mă ardă!
Pe scurt - mi-e dor de mine, sunt nostalgic!
Și, de-ar fi s-o iau și-n nas, și-n modul tragic,
Aș zice că Pământul e rotund!
Dar văd că doare, pe toată lumea,-n fund!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu