Pricocea se născuse sărac, cu instestinul gros lipit de șira spinării!
Provenind dintro familie de oameni nevoiași, șansa de a ajunge “cineva”, era
minimă, mai ales că maică-sa, foarte evlavioasă, își dăscălea copiii cu citate
din Evanghelie, când le ghiorțăiau mațele de bucurie. Din
cauza poziției “ghemuit de foame”, Pricocea rămăsese adus de spate, semănând foarte mult
cu semnul întrebării.
Bătăliile din Atlantic și
Malvine erau nimic pe lângă mesele zilnice cu ciorbă de cartofi, meniul clasic
cu care mama sa își trata, plină de respect și făină, odraslele și soțul, care
era mai mult lihnit, decât sătul. Cei 8 copii și doi bunici minori nu reușeau
niciodată să-și audă mațele bătând din palme, de fericire, fiind, mai tot
timpul, angrenați în cursa ”care fură mai mult de la ceilalți, fără să mănânce bătaie”!
Prin urmare, Pricocea Jr.
jură pe altarul foamei să propere, iar copiii lui, să mănânce numai pâine albă!
De la furtul găinilor, din vecini, a porcului, din cotețul rudelor, până la
camioane de lemne furate din pădure, Pricocea nu scăpă mare lucru. Ba mai
auzise că ar fi în curte, la NASA, niște
chestii care zboară și se gândi dacă n-ar fi bine să dea o fugă până acolo,
poate face rost de niște ouă, să pună sub cloșcă și să facă pui de zburat.
Peste 20 de ani (după
Alexandre Dupămasă), Cerul privește în jos și-l surprinde pe Pricocea tolănit
în curtea lui de 100 de ha, la doi pași de livada cu 360 de puieți în primul
an, pe rod, lângă căsuța lui de 1252 mp. Cum învățase de la viață destule, după
doi copii, puse cep, la butoi, și broască, la pușculiță, zicându-și că nu-i bine
să fie multe guri la masă, așa cum erau la ei, acasă, la părinți! Nu de alta,
dar pâinea albă nu ajunge la toate gurile flămânde!
Uitase gustul mămăligii, a
cartofilor și a napilor, consumați în copilăria lui spinoasă, și mânca doar
pâine albă, așa cum se trudise toată viața să ajungă. Numai că ai lui copii nu
consumau, deloc, pâine, lăsându-i-o lui, pe toată, să se sature! Degeaba își făcuse
Pricocea obicei, să le povestească de foamea lui nesățioasă, de când era cu
muci la nas, cei doi băieți ai săi nu aveau urechi destule, deși era destul de
mari, pentru povestirile lui. Cum dumnealor nu avuseseră, o singură dată în
viață, urmă de bătătură, pe vreo undeva, obsesia tatălui pentru pâinea lor albă
îi scotea din sărite, dar nu îndrăzneau să-l oprească, se prefăceau că nu aud.
Dar iată că Cerul trase
linie și, la socoteală, ieși că Pricocea, încă în putere și sătul, avea, la
răboj, prea multe ticăloșii, pentru care trebuia să plătească. Și, cum nu avea
mărunt la el, se trezi mort!
Nevastă-sa, dusă de câțiva
ani dintre cei vii, datorită puterii de convingere a lui Pricocea, se pregătea
să-l primească la sânul ei pe răposatul, în timp ce băieții lor se legănau pe
dulcele vânt al moștenirii, care le sufla în fund.
Doi ani, mai târziu,
tinerii luptători de elită ai cluburilor de noapte descoperiră că nu mai aveau
lescaie, iar pâinea lor albă, se cam terminase. De notat că, atunci când semnul secetei năvăli
în conturile răposatului, copilașii trecură la pâiniță, dar nu și la pîinea
lor!
Înciudați, se duseră la mormântul tatălui lor și-l puseră
în pomelnicul cu înjurături:
-Fiți-ar ciolanele, de
râs, și poza de pe cruce, budă la porumbei! Că nu te-ai zbătut, și tu, să ne
lași ceva mai pricopsiți! Am ajuns niște sărăntoci, cum erai tu, când erai
copil! Te-ai răzbunat, bulangiule, în loc să lași mare avere, ne-ai tot frecat, cu cea pâine albă! Acum ne stă pâinea aia albă, în gât, că, din cauza ta și-a
ei, am dat în diabet!
Concluzie: Nu la toată lumea face bine pâinea albă!
Trebuie s-o mai și mesteci, când trebuie! Dacă ai măsele, pe potrivă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu