ICOANA

 Copilă fiind, tot auzise povestea cu icoana prețioasă, moștenită de bunica dinspre mamă, „mamaia”, care se lăuda c-o are de la maica-sa, nevastă de vechil boieresc. Povestea era lungă și cuprindea pistolul lui stră-bunicul, marele vechil, căruia îi știau de frică 12 sate, câte avea boierul, pe atunci, în zonă, cât și cele 16 hectare luate după revoluție, confiscate de comuniști, și care, după spusele bătrânei, nu reprezentau decât un sfert, și chiar mai puțin, din averea moștenită de la părinții ei. Dar bine că primiseră înapoi, și-atât, încă mai arau cu plugul tras de cai, pe coastele prăpăstioase unde li se repartizaseră loturile, de către primărie.

Ca fapt divers, icoana nărăvașă, subiect de mândrie familială, nu fusese văzută decât de cei care se lăudau cu asta, nicidecum în carne și..., pardon! în sticlă și ramă, pentru că din astea, nici n-avea. Mitul icoanei făcătoare de minuni, revigorat periodic, nu căpăta noi adaosuri, cum se întâmplă, de obicei, ea fiind însoțită mereu de pistolul Mauser, cu care vechilul războinic ținea în frâu țărănimea dezbrăcată și plină de gâlci, care se cam dădea la el. Adică cele două obiecte avuseseră același destin - să fie ascunse, undeva, în casă, și să nu le mai găsească nici dracul, nici taică-său, ca să nu mai pomenim, de cel care le ascunsese.

Icoana nu părea, din descriere, ca fiind una de preț, referitor la aspect, dar valoarea părea să-i fie dată de minunile pe care, se zice, că le-ar fi scremut. De aceea, nimeni nu mai lua în seamă povestirea, deși mulțimi de neamuri scotociseră, bucată, cu bucată, șandramaua, în căutarea relicvei, pasămite, din motive etnice. De reținut că respectiva icoană, conform descrierii, arăta ca fiind o chestie afumată, urmare a faptului că stătuse sute de ani pe post de suport de candelă, timp în care ajunsese să se bronzeze, și nu se știa precis din ce-i făcută! Dar era frumoasă, cert! Și-ncă ceva - era descrisă ca fiind foarte grea, la un cutremur căzuse din ditamai pironul, care, de obicei, ținea setul de securi, și, unde căzuse, rămăsese gaură, de-și sclintise piciorul mama bătrână, când călcase în groapă. Dar, despre asta, nu se povestea - nu era trecută la minuni!

 Că veni vorba de minuni, nicio povestire nu amintea de vreo minune vădită, totul se reducea la “Vai! Ce mult bine a făcut!”, “Ce păcat, că n-o găsim!” și “Era așa veche, că nici străbunicul nu știa de când e!”.

În consecință, fata nu și-a bătut, prea mult capul, deși, pe vremea copilăriei sale, mai surprinsese niște neamuri pătruzând, pe furiș, în casă, când credeau că nu-i nimeni, și scotocind după potcoave de cai morți. Ei nu-i păsase niciodată, nu credea în fantasmagoriile clanului din care se răgea, pardon! se trăgea!

Vestea morții bunicuței sale o luă pe nepregătite - bătrâna, văduvă vreo 15 ani, nu dăduse semne că vrea s-o tulească, totul se petrecu bruc și instantaneu! Așa se trezi că ajunsese singura moștenitoare a hardughiei lăsate întro coastă și a peste 10 hectare de pârloagă, despre care nu știa ce trebuie să facă cu ele. Pe acestea le vându, păstrând șandramaua, cu gând să revină, să se mai odihnească, când o rupe-o stress-ul și angoasa. Să fim, totuși, cinstiți – pe lângă valoarea sentimentală, nici nu se găsise picior de rumân, să cumpere coștereața!

Doi ani mai târziu, primi un telefon – ruda care avea grijă de bordei o sună, să-i spună că cel căsoi arsese aproape integral, așa că trebuia să vină, să ia o hotărâre -  trage cu buldozerul,mai departe, sau îi mai dă foc, încă o dată!

O podidi plânsul când văzu ceea ce mai rămăsese din casă -  prin cine știe ce minune, mai rămăsese ceva din  mijlocul clădirii, restul era scrum! Dormi, în seara aceea, la ruda respectivă și plânse toată noaptea – chiar în ziua aceea pierduse și apartamentul plătit de două ori, cu credit în franci elvețieni, așa că, de dimineață, mai era încă proprietară pe ceva! Acum, nu mai avea chiar nimic! Lacrimile le împărțise pe categorii – pierderi și tristețe provocată de amintiri, duse pe apa Sâmbetei!

 Ziua următoare, boci în continuare, plătind pentru faptul că, la înmormântări, nu prea găsise multe lacrimi, de irosit! Acum, avea de unde, din rezerve!

Abia a treia zi își luă inima-n dinți, și dinții, în gură, și se duse la locul incendiului: tot foiindu-se printre lemne arse și  vălătuci afumați, în final arăta ca scăpată de lângă cazanul cu smoală!

La un moment dat, se împiedică de un ciot ars și se prăbuși printre rămășițele nearse, exact acolo unde focul pare că nu avusese putere! Își luxă mână, când atinse solul, semn că izbise ceva dur – ceva metalic!  Curioasă, răscoli acolo, să vadă ce era și descoperi un obiect făcut din material dur – o icoană!

Părea că este făcută din funingine, dar, ulterior, după ce frecase ore, la ea, de sub stratul gros de fum ieși ceva strălucitor!

Icoana se dovedi a fi făcută din aproape 5 kg de argint și avea o vechime de aproximativ 250 de ani! Nu a predat-o la muzeu, a făcut greșeala să spună unei prietene, despre icoană, și s-a trezit cu un individ, care a făcut evaluările de mai sus. Și tot el a cumpărat icoana și a dispărut!

Din banii luați, și-a făcut altă casă! Nu atît de mare, dar modernă și cu tot ce trebuie în ea! Poliția a anchetat-o ceva vreme, se găsiseră destui, s-o reclame, începând cu fostul soț! Nu s-a dovedit nimic, așa că lucrurile au rămas așa!

Până la urmă, s-a dovedit că icoana tot a făcut o minune - i-a redat viața!