Grăi cireașa de pe tort!
-Decât o oră de iubire,
Mai bine – mort!
Răspunde busuiocul,
În timp ce menta-și strînse cocul,
În semn că nu e de acord.
Nemulțumit că nu-i băgat în seamă,
Un brusture se clatină de amor -
Trecu un bou, puțin cam chior,
Și-i rupse din tulpină, picătură
Smulgându-i geamătul din gură.
Destăinui, drept compensație,
Că-i prea cuprins de adorație
După cumătra salcie pletoasă!
Colo-n zăvoi, o trestie-i geloasă-
Stejarul cel bătrân, să se desfete-
Se dă la tinerele, și zburdalnicele, fete.
Și, de pe rădăcinile de veacuri,
Șoptește tinerelor, ...numai fleacuri!
Un nufăr, poleit cu raza lunii,
S-a dat în grija dură, a minciunii-
E divortaț și vrea, ca din partaj,
Să-și cumpere un lac! Și cu etaj!
Trei albăstrele vor să facă-avere-
S-au deghizat în dame de plăcere!
Se simt, de libertate, jugănite!
Și stau, ca proastele, la soare, tolănite,
Așteaptă, să le vină, și lor, trenul!
Păcat! Că au pierdut terenul
În fața tufelor de mure și măcriș!
Doar n-or vrea, să crească-n păpuriș?
Un crin s-a fâsticit și s-a uscat -
Demult, nu mai e alb! că s-a pătat!
Laleaua simte că vremea i-a trecut,
Și se gândește doar la noul început-
O operație estetică-și dorește
Să poată, să trăiască...omenește!
Un fir de iarbă tace și suspină -
E un nimic! Ca el, e lumea, plină!
Se mulțumește, numai să privească
Se bucură, că poate să trăiască!
Dar, dintrodată! tot ce-i luminos,
Se-ntoarce, marțial, cu susu-n jos:
Toate, ce-s vii, simpatice, drăguțe,
Le face harcea - parcea, cireada de văcuțe!
N-a mai rămas o floare! un nufăr! O surcică!
N-a mai rămas nimic, deși cireada-i mică!
Din cele - enumerate, mă gâdilă în barbă
Doar ce a mai rămas - banalul fir de iarbă!
Mototolit și palid, tulpina își îndreaptă,
Nu-i timorat- trăiește și știe ce-l așteaptă!
Concluzie:
Natura se ascunde, din două - trei scatoalce,
Atunci când năvălesc puhoi de dobitoace!
Și nu-i totuna, să te-ncovoi, de frici,
Ci poți să te apleci! Dar apoi, te ridici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu