De o săptămână, privesc
firul cela, de iarbă - la început, era doar o pată verde, am zis că-i un vierme
ițit din pământ. L-am urmărit și a crescut, crește mereu, îl consider ca pe un
prieten! Deja e puternic, stă singur în picioare, la început, cum bătea vântul,
cum se îndoia! Acum dă, să reziste, dar e prea mic, încă, n-a învățat să meargă
singurel!
Mâța asta afurisită, se
tot freacă de mine! Și-i cade părul, dar ea nu știe! Cred că mă iubește, pentru
că, după ce se freacă, se ghemuiește rezemată de mine, și toarce! Mă mir - n-am
mângâiat-o niciodată, doar i-am vorbit și, uneori, am urlat la ea, prea mi se
băga în suflet! Odată mi-a adus și-un șoarece viu, s-a jucat cu el,
prefăcându-se că-l scapă, apoi iar îl prindea! Până la urmă, l-a omorât, dar nu
l-a mîncat! De fapt, matale știi povestea, doar ai strâns mortăciunea, dar n-ai
bătut pisica! De ce s-o bați? doar e un animal fără minte! Atâta știe, atâta
face!
Dacă n-ar fi Mădălina și
doamna Siflea, nu știu ce m-aș face, cred că aș muri de plictiseală. Mădă spune
numai prostii, crede că nu mă prind, că-s bleg! Îi turuie gura, nu știu de unde
le scoate! Câteodată, când mă privește, cred că i se citește milă, în ochi! Eu
mă simt fericit, am cerul și norii, cu mine, și-o am și pe ea, ca prietenă! Aș
zice că am destule, nici nu-mi trebuie prea mult! Ce m-aș face, dacă n-aș avea
nici atâtica?
Pe doamna Siflea, o iubesc
în taină, dar să nu-i spui, că mi-e rușine! Nu știu ce-aș putea face pentru ea,
pierde atâta timp, să-mi citească! Dacă nu era ea, nu știam nici cum mă cheamă!
Până a apărut Mădă, doar ea îmi spunea basme și-i citea toate prostiile,
matale nu prea le ai, cu cititul! Prostii- neprostii, dar cu ele am crescut
și pot să zic ceva! Nu contează că le spun aiurea, contează că pot spune! Doar
înjurături, nu știu, am rugat-o, să mă învețe, dar n-a vrut! De la matale, știu
doar “...Tu-ți maica mă-tii!”, că-ți mai scapă, când te-nfurii! Mădă mi-a spus și ea
ceva, o înjurătură urâtă, dar n-o cred, se prostește câteodată! Chiar, mamaie,
de ce înjură oamenii? Că nu cred că-i frumos să-njuri, cu cerul ăsta așa
frumos! Și nu văd de ce-aș înjura, că nu primesc nimic, înapoi, să mă facă
fericit!
Eu sunt fericit, oricum! Te am pe matale, pe Mădă și pe
doamna Siflea! Dacă eram singur, era mai bine? Nu! nu era! Chiar când te uiți
urât la mine, tot fericit sunt!Pentru că simt că trebuie să fiu fericit,
chiar și când doare! Asta însemnă că ești viu, nu frunză moartă!
A mai trăit puțin,
după ce a făcut 12 ani! Era pe vremea cât erau interzise avorturile, Ceaușeșcu
vroia natalitate, cu orice preț, era rost de pușcărie. Doctorii nici nu
vroiau să audă de avort, iar metodele contraceptive, erau interzise. Cu toate
astea, se lepădau copiii, cu toate riscurile, chiar dacă se încercau tot soiul
de leacuri băbești, băi cu buruieni, cărat greutăți și multe invenții, care nu
dădeau, câteodată, niciun rezultat. Nu mai vorbim de cei care făceau avorturi,
cu sau fără practică medicală, riscând
să le moară pacienții, prin cine știe ce găuri de șobolani.
Petrică a avut ghinionul să se nască dintro mamă bețivă
și un tată necunoscut, deoarece maică-sa nu mai știa pe unde se întinde și cu
cine. Când a simțit că a rămas însărcinată, l-a pus pe unul, zălud, s-o
lovească-n burtă, poate avortează. N-a ieșit nimic din asta, așa că, de durere,
s-a-mbătat mai tare. Când s-a mai dezmeticit, a văzut că burta îi crescuse mai mult. S-a dus la cineva, care mai făcuse din astea și care se lăuda că-i mare
doctor ginecolog. N-a verificat nimeni, dacă chiar era cum zicea el, dar a
pus-o să facă rost de bani, s-o scape de plod. Nu se știe cum a făcut rost de
bani, dar s-a trezit chiuretată și plină de sânge, crezând că a scăpat.
Din nefericire, marele doctor a tot dat el, cu chiureta,
de-au sărit bucăți, dar fătul a scăpat și a crescut! Cum femeia, din matoleală,
nu se trezea, s-a trezit la spital, cu burta aproape normală, dar pe cale să
nască. Medicii și-au pus mâinile-n cap –
cum nu era, pe-atunci, ecograful lui pește, au extras un copil, pe care s-au
întrebat dacă nu e mai bine să-l declare mort – nu avea nici mîini și nici
picioare! Iar instrumentul folosit la avort, probabil un cuțit de bucătărie, luase
și-o bucățică din cap, așa că băiatul nu avea o ureche! În rest, era întreg!
L-au lăsat să trăiască, nu de dragul lui, ci de frica
unei eventuale pedepse, dar au rămas cu sentimentul că făcuseră o
monstruozitate! De “Doctorul din umbră”, nu s-a mai auzit nimic.
Petrică, după cum s-a văzut, a trăit suficient ca să fie
fericit. Dotat cu o minte ascuțită, dar infirm și dependent de alții, se bucura
de fericirea lui, așa cum o percepea el.
Nu-i de mirare că, atunci când a murit, Mamaie a oftat,
ușurată, spunând cu voce tare:
- Bine
că l-a luat Dumnezeu, că-i este mai bine acolo, cu El!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu