VREAU SĂ TRĂIESC, DAR NU ORICUM!

Divorțul o lăsase stoarsă de puteri, dar mai puternică ca niciodată. Bine că puștiul era destul de mare, ca să nu fie o povară, se descurca  foarte bine, chiar și singur!

Odată rezolvată problema locuinței, rămăsese doar problema câștigării existenței. "Fostul” revendicase și obținuse apartamentul, venind cu martori  falși, pentru că "avusese cea mai mare contribuție la cumpărarea lui, ea neavând, multă vreme, servici". Pensia alimentară, stabilită la salariul minin, nu ajungea decât pe-o măsea, și aia, cariată, nefericitul declarând că nu are venituri, pentru că jonglase puțin și-și închisese firma, ca să nu plătească mult. Acum era liber și nestingherit, cu o altă firmă, să alerge după fufele lui, nu trebuia să se mai ferească de copil. Care, oricum, nu-l privea cu ochi buni, de când îl bușise de pământ, întrun moment de furie necontrolată, pe când puștiul avea vreo 4 ani. Și cum să nu țină minte, dacă, din bușitură, nu s-ar fi scăpat pe el?

Munca n-o speria, când se măritase, fusese doar  simplă vânzătoare, așa că orice era mai bun, decât foamea neagră! Nu era vorbă, toată familia sărise s-o ajute, dar ea considera că nu-i bine să fii povara nimănui, chiar dacă e de același sânge cu tine, întro zi, s-o găsi cineva, să-ți scoată ochii! Ori, și cel mai bun om din lume are momentele lui de slăbiciune, când vrea să impună cuiva, care îi e dator, măcar o părticică din credințele personale, indiferent dacă sunt bune sau rele! Cel mai bine - să nu fii dator nimănui!

Câțiva ani mai tărziu, soarta îi fusese destul de propice - reuși să-și crească copilul, până la majorat, fără ca acesta să îndure vreo lipsă. Avu grijă să-l lase să-și ia, singur, hotărârile, nu cum fac, de obicei, părinții, îi obligă pe copii să accepte părerea altora. Nu-i ceru nimic și nu i se ceru nimic. Doar că simțea nevoia să facă ceva mai mult, faptul că terminase, între timp, o facultate, nu însemna că ajunsese la capăt! La asta, se mai adăugă și o dorință de vedea lumea și iat-o plecată, la lucru, prin Europa.

Primii cinci ani fură duri – deși ajutată să-și găsească loc de muncă, de către frați, nu scăpă de necazuri, mai ales de cele făcute de alți români. De exemplu, cea mai bună prietenă o chemă în Spania, promițându-i c-o cazează la ea și că i-a găsit de lucru, dar, odată ajunsă acolo, constată că avea de plătit cea mai mare chirie din zonă, iar postul fusese demult, ocupat. Scuzele n-o încălziseră cu nimic, pentru că,  în curând, i se terminară  banii de-acasă și fu nevoită să accepte o mizerie de slujbă.

Abia după ce se mută din ambele, ceva - ceva începu să se lege, dar nu plimbări, ci doar muncă, și iar, muncă!

Când reuși să se stabilească și să câștige destul de bine, își chemă și băiatul, pe care, până atunci, îl văzuse doar în vacanțe, și atunci, puțin.

Printre alte mici mizerii suportabile, făcute până atunci, sosi una mai serioasă - colegele de apartament, două românce, îi șoptiră că directorul e nemulțumit că și-a adus copilul, pentru că nu plătește, și pentru el, chirie. S-a întristat - doar băiatul stătea cu ea, în aceeași cameră? S-a înstristat și mai mult – abia ce se despărțise, în curte, de director, iar acesta nu-I reproșase nimic?!? Cazarea făcând parte din condițiile de angajare, nu vedea ce e în neregulă! După șocul produs de situație, se înfurie și se duse la director, căruia îi spuse că, decât să fie probleme, o să plătească chirie și pentru copilul ei! Acesta se încruntă și ceru explicații - cine a spus și ce a spus? Când auzi de unde se stârnise necazul, o invită să meargă cu el și se duseră, întins, în apartament. Acolo, directorul le spuse celorlalte, scurt – dacă mai aude că i se pun în gură vorbe care nu-i aparțin, cine le stârnește, zboară!  De tot!

Și, cu asta, s-a încheiat discuția! Fără altă chirie!

Începu să se simtă fericită - deși străină, fu acceptată de băstinași, care o considerau ca fiind de-ai lor. Băiatul s-a angajat, și el, s-a mutat separat, nu departe, deci lucrurile erau în făgașul lor.

O vizită la medic și niște analize, spulberară liniștea temporară – pe o vertebră avea un cioc, care creștea! Și-l avea de multă vreme! Medicii i-au recomandat să nu facă efort, și, niciodată, brusc! Pentru că ciocul ăla nenorocit putea să-i intre - n inimă și gata! dusă era! Din cauza asta, până și-o mișcare obișnuită, dar rapidă, putea să-i cauzeze moartea! Ori, cine te menajează, când muncești?

Nu a renunțat la nimic - pericolul morții  n-a speriat-o! Ea, omul care se putea ruga și pentru dușmani, până și pe o bancă-n parc, sau chiar pe bordură, nu putea păți ceva de genul ăsta!

Și iar au trecut anii, și nu s-a întâmplat ceva cu ea! Iar întro zi, n-a mai rezistat și și-a îndeplinit un vis vechi - s-a dat cu parapanta!

 Acum gândește dacă n-ar putea face și bungee - jumping- are deja o vârstă, dar și multă energie! Și e, totuși, prea riscant, nu trebuie să forțezi mâna lui Dumnezeu! Își spune că omului bun, care dorește să trăiască, nu i se poate întâmpla ceva rău! E pe voia Domnului!