Mă plimb, la miez de noapte, așa, ca un golan!
S-a răcorit pământul! Iar eu, făcând pe chiorul,
Mă fac, că scutur praful! Și nu am niciun plan!
M-am săturat de casă și ies, să țes inele
Din dure aforisme, din galbenă urzică,
Trecând peste marcaje, prin cerul plin de stele,
Mă roade veșnicia, trecută prin vezică!
Și trece o căruță, purcoi de bălegar,
De mă întreb, patroane, de unde-apărut-
N-am fost crescut pe uliți și nici la seminar,
Dar nici duhori, din astea! Cu ele, n-am crescut!
De la etajul patru, se scutură covorul-
Primesc, drept amintire, o lustră și-un chiștoc!
Din salcia pletoasă, vecină cu toporul,
Se bâlbâie o mâță, cam cât un ghemotoc!
S-aude-ndepărtare, cum râgâie un monstru!
Mă-mpiedic de o creangă, pe care-a rupt-o vântul!
Mă doare o ureche, și nu mai am căpăstru,
Să leg două cuvinte și să refac cuvântul!
O piatră zbuciumată, de-o roată, aruncată,
Îmi vâjâie prin față și sparge o fereastră!
Mi-a cam trecut prin minte, că mintea mea necoaptă
E plină de hârtoape! și și-a pierdut din creastă!
Degeaba mă foiesc și caut, iar, pricină
Năvalnicelor gânduri, dospite prin cotloane,
Că pierd din greutate, surplus de minte fină,
Și bat, încet, din pleoape! Le simt – sunt ghinioane!
De fiecare dată, când fug, solemn, în mine,
N-am parte de - nchinare sau alte beneficii!
Mereu apare-o umbră, ce plânge cu suspine,
Mai simt că sunt burete, și-s plin de orificii!
Absorb, din plin, prostie și multe informații,
Mă roade – o bătătură, iscată sub axilă
Mai trec și avioane! mă urc în constelații,
Să-mi rup, iar, testamentul, și să îmi plâng de milă!
Rămân, de la o vreme, cu mine, și n-am aer!
N-ajung la miez și nu-mi găsesc odihna!
Mă zvîrcolesc prin landuri și mă-ncaier
Cu demonii de piatră, care-mi răpesc și tihna !
Și, dintro dată, lumea mi se rupe și se sfarmă!
Mă caut printre nuferi și cer un scurt răgaz-
Se-aude-o pocnitură, ca de la foc de armă,
Și simt că sunt puternic, docil și plin de gaz!
Dar tot n-ajung la miez! mă tem că-i o pedeapsă!
Să mă-ncovoi, ca iarb! Să gem, precum talanul!
Să n-am odihnă, pace, lumină în fereastră,
Cât mintea mea aleargă, precum aeroplanul!
Nu-i strop de înțeles! Să fie asta, oare,
Un semn de bătrânețe? Sau poate nu ne place
Să ne privim, cu jenă, în sufletul ce moare,
Ștergând, cu nonșalanță, ce nu ne lasă-n pace?
Nu-i strop de înțeles! Să fie asta, oare,
Un semn de bătrânețe? Sau poate nu ne place
Să ne privim, cu jenă, în sufletul ce moare,
Ștergând, cu nonșalanță, ce nu ne lasă-n pace?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu